marți, 30 decembrie 2014

Deschis la nimic, mai mult.

48 de binecuvantari reactualizate.

   Totul a inceput cu un "da se poate", (chiar daca nu sunt pregatit va fi bine si cu folos), incepem, vedem unde ajungem si ma opresc. Asa a fost ratiunea si asa a ramas. Cu ce a gresit ratiunea si cu ce s-a imbogatit si a saracit sufletul? Fiscul stie.
   Problema ramane alta, ce ramane in urma si ce dobandeste ratiunea? Ratiunea se dilata sa cuprinda adevarul in adevaratul lui volum. Bogatia ce ramane in urma, timpul va decide ce valorifica. Se dovedeste ca s-a transformat in bine. Am ramas doar in chipul ratiunii. Ce ramane predefinit si ce ajunge la un adevar de la sine perpetuu? Predefinit nu poate fi nimic la prima vedere, predefinirea nu e prima bariera ce nu este compromisa sau groapa in care calci, ci acel mortar cu care astupi o prapastie. De la sine perpetuu, este doar acel ceva insufletit intre doi oameni.
   Oameni se maturizeaza, ei trebuie doar sa recunoasca cat de mult sunt capabili sa creasca in volumul maturitatii. Cresc si sunt maturi copii. Bravo copii ati devenit oameni.
   Eu cu ce raman? Cu tacerea, cu ratiunea, cu decizia.
   Rmaman cu credinta ca aleg sa incep bine si ca nu termin pana nu se termina spre un viitor mai bun de ambele parti. Raman cu ratiunea dezvoltata, erodata, estompata sau revoltata spre elanul de a fi. Raman cu tacerea ca cele petrecute raman in linistea celor petrecute, tacerea celor ce nu vor sti, tacerea celor ce recunosc cu recunostinta tacerea celor vrute si nerrute ramase sub tacere, tacerea celor ce nu aud si nu vorbesc.
  Spre linistea celor ce protejeaza. Spre iartarea celor ce nu pot ierta. Spre bucuria celor ce traiesc cu tarie. Spre multumirea celor ce nu blesteama cu rostul de a crea, s-a creat va rog ridicati blestemul, faptele pot fi iertate nu si sterse, adevar, vizibil, trecut irepetabil. Bucurati-va cand copii va cresc. Zambeste ptivirii, privind cu zambet, zambetul de pe chipul unui cer senin albastru.

   P.S. Tot ce a trecut, s-a ridicat in prezentul sau. (va lipsesc diacriticele, si mie)


joi, 11 decembrie 2014

Expira azi dar, mai e buna pana maine.

48 de deseuri reciclabile.

Stam in picioare de mici, gandim cam tot de pe atunci, ce ne lipseste? Suntem oare dependenti de supravietuire sau viata depinde de noi? Raspunsul e clar, viata se traieste si cand dormi.
Cu frisoane, reci de ger in pieptu-mi avantat spre lumina din rasarit, acopar cu auto-definiri slaba-mi realitate atarnata de un fior pustiiit in grimasa aprobatoare a realului.
 Pana unde, suflarea de viata din suflet ne este constransa de realitati rigidizate in strictul necesat si atat?
Nu te simti intrebat, pentru ca nu astept un raspuns, prietene drag. Pun intrebari, la care vrand sa imi raspunzi, iti impun zvacniri de trezire a constiintei anarhic-abstracta, de parca as fi eu luminatorul ratiunii universale, indura cu mine si hai sa schimbam lumea, intrebandu-ne daca putem. Ma ridic in picioare si stau drept ca o statuie inaintea valorilor ce le imping malului ca sa vedem, care ajunge mai departe de nisipul uscat, si care ajunge la stanca sa o erodeze cate putin. Avem de cernut piatra societatii, draga prietene in nisip fin, iar de ganduri si idei nu ducem lipsa.  Faramitam timpul acesta infundat in gol ca un bat intre spite. Simt si eu cum cred sa simti si tu, ca stam in loc si timpul trece pe langa noi ca viforul rece al gerului. Stiu ca esti acolo, cineva sigur, unde doar lumina monitorului ne desparte.
 Distanti de adevar impartim ganduri fidele caracterului personal ce poate sa se convearga in idee la nivel de empatizare dar nu si in trairi autentic unite, asta pentru ca si eu descarc doar o bruma din adevarul ce ma framanta. Cu liniste si pace fom pleca la drumul greu ca si intr-un popas.
  Iata, ca poate nu mai avem despre ce vorbi, cautand doar trairi trans-umane ce merita impartasite, restul fiind doar fatade fara fond. Ajunsi aici pana si gandul nascocit de dragul nascocirii nu isi are un rost in concretizarea reala, prin urmare pana si gandurile ne sunt minciuni. De aceea, doar ceea ce naste sufletul, fiind imposibil de tradus limbajului, mai poate comunica oamenilor umanitatea inter-umana comunicabila.

P.S. Vreme trece vreme vine, cocorii se intorc.


joi, 30 octombrie 2014

Trebuintele lumii supuse trebuintelor sufletului, toate secundare prin dorinta de sfarsire in nemarginirea Celui de sus.

48 de jumatati de masura ajung la intreg dar nu il intregesc
(atentie necorectat, necenzurat,dar gandit deci de neiertat.)

Incurcat printre ramasite de trecur raspund viitorului cu nu stiu ce va urma. inert celor vesnice ofer marginitului toate sansele de a-mi rapune bruma de mai bine decat mai rau. Zid sau ziduri nu opresc omul, ci nerabdarea lui de a pune umarul timpul si forta sa il darame. mereu m.am intrebat dece oamenii opriti de ziduri, nu il excaladeaza sa sara peste, sau de ce nu il ocolesc, fiind foar un zid tempurat, de ce nu sapa pe dedesupt, sau de ce nu isi imagineaza ce e dupa si sa ajunga asa acolo prin telepatie, prostii mai vorbesc, e tarziu si nu stiu cine si de ce citeste aceste randuri, da, despre tine vorbim, ce cauti aici? Crezi ca vei afla ceva nou despre cum o duc, iata o duc binisor, tu? presupun ca si tu faci binisor, daca faci bine, bucurate in tihna si fara mine, si daca faci si ti se intampla rau, imi pare rau sunt doar niste cuvinte lasate aici cu care comunici si nimic mai mult, eu care le scriu voi face altceva cand vei citi, probabil voi dormi, imi place sa dorm.
Daca esti cine cred ca esti sau speri sa cred ca, eu cred ca multi altii citesc dar tu nu, iata ca iti spun ceva, daca esti fata, stii ce vor baietii de la fete si eu sunt baiat deci asta e primul lucru care il vreau de la tine, aprofundam mai tarziu un pic, daca imi iesti prieten ce vreau de la tine e sa te vad cum iti iei bataie din cauza mea si sa imi ramai la fel de priete. Ca vini vorba de fete, da de tine vorbesc. al doilea lucru care il vreau de la o fata e sa ma sufoc in sufletul tau tandru de femeie, asta doar daca te incadrezi in acel mic procent de fete in care accept sa ma sufoc, daca ezit sa te abordez ceva nu e bine, iti lipsesc calitati ce sunt definitorii modelului ideal, daca totusi te abordes vreau doar ce vor baieti de la fete si nimic mai mult sau altceva. Ce sa iti zic, sunt un pervers un coate goale si un neserios, uituc, incapatanat, neascultato, lenes imprastiat, exagerat de sensibil si rabdator, am si calitati apreciabile dar astea le las sa ma surprinda si pe mine cand vor aparea, deocamdata le las la pastrare in nestire. Totodata felicit amicii si amicele mele care au reusit si sunt seriosi cu o adoua persoana aleasa, bravo si Domnul sa va sporeasca iubirea si sporul. Daca esti proasta si cauti experiente proasta ai sa ramai toata viata, daca incepi sa experimentezi esti o curva, asa vei ramane, si cand vei deveni serioasa nu uita ce ai inceput sa fii si sa ramai, daca ai reusit sa scapi Domul sa te miluiasca in calea buna pe care ai inceputo.

P.S. Sinceritate caineasca, daca te musca fii cu grija mai scapat a fi turbat deci vacineazate impotriva nesimtitilor, rusinos nerusinati cu gandul dar tacut ca inteleptii.

joi, 11 septembrie 2014

Aceiasi poveste, fiecaruia altfel, cate unuia in parte

48 de aspecte ale unui fapt treptat realizat

de sus sau de la noi unde ajungem nici cei de sus nu stiu
Poate ca totul incepe acum, poate ca totul a inceput deja. Poaate cand se va termina inca va continua, sau poate s-a terminat de mult, iar acum ratacesti cautand pierdut.
  Vin, uitat, cobor de la acelas parter si intampin musafirii cladirii. Inconsortat? Nu, nici pe aproape, totul e o micniuna ce o crede ca pe o eliberare de deznodamant. Chiar daca de a tunci timpul a incetat sa mai treaca acele timpuri se avapora si izvorasc in alte locuri, nu s-au nascut unde le-am vazut prima oara, dar acolo am creat o mica vesnicie. Au uitat sa isi deie masca realitatii jos si totusi calca realitatea in picioare fara mila crescand iarba in loc, smulgandu-o din radacini, copaci planteaza in loc, taindule cu toporul radacina, pietre cresc vesnice in loc, mai ramane sa astepte marea sa se asterme la picioare sa duca in larg nisipul sfaramat in pumni. Nici focul material nu mai poate sterge urmele talpilor calde in apa unui suflet evadat din real.
 Viata spune ca povestea ei va continua, ce sa ii raspund? Viata, si viata trece ca apa, doar ca trece vesnic, ca acum si nicicand dinou ca atunci?
   Trendul ca viata continua s-a terminat, acunm a inceput vremea celor care traiesc viata doar dupa ce au trecut cele invesnicite.
   Vorba vine, totul trece doar ca noi insistam investicind inutilitatile vesniciei, timpul trece de cand a inceput sa treaca pentru primul si va trece lafel, mai mult sau mai putin, pentru toti. Treaba e ca timpul este ca viata vesnic chiar daca nu traim dar cel putin chiar atat de mici putem fi invesniciti. O clipa, o viata vesnica tot una. Cineva isi va da intotdeauna seama in ce timp traieste si va arata cum oamenii isi invesnicesc clipa intr-o lume mica din marele sfarsit ce ne asteapta acusi ca si acum, prin urmare hai sa traim vesnic si sa nu lasam nimic in urma.

P.S. Salut, bine ca ai mai trecut, ne-om mai vedea pana dincolo :)


luni, 8 septembrie 2014

Entitate matematică integrată numerologico-economic în îngrădeala intersocială

Eu, egal cu aproape, până în 48, egalat surplusuul  este zero, e de rău dacă iese cu minus sau cu fracție.

   Cu foamea nu se rezolvă, te strici degeaba. Să stai degeaba trebuie să fii sclavul cuiva vândut pe gratiz. Doar în doi, mai iese bine cu împărțeala la un întreg, mai poți rezolva ceva, îți rămâne ca pentru unul și vă descurcați, împreună, cu rândul, niciodată în zadar, doar pentru acel aproape, de lângă tine. Pe cocoașa părinților, e degenerant să stai, ei te-au născut și îți sunt investitori în viitor, nu sclavii existenței tale. În armată, îți trăiești viața valorificată, dar exiști doar ca o entitate utilă doar prin sacrificiul individual, ce umple un procentaj de protecție al majoritații valabil și viu și mort, mai valoros mort. Să te rupi de ciclicitatea economiei, devii dat afară din societate, un inutil societății un surplus ce trăieste din monedele inutile, ignorate, căzute sau pierdute pe jos, asta pentru că azi nu se mai practică mila, ci acel ceva, care îți permiți să îl oferi unui străin ca o datorie nerambursabilă. Poți fi și tu acel, străin dar asta înseamnă să devii semipasazit simbiozat inutil ciclului economico-social.
   Să devii om nondivin, sau cel ce renunța la viața umană, dedicându-o  semi transparenței Divine, trebuie să le suferi deplin pe cele umane fără ajutor divin, pentru că, nici un om nu e semizeu, sau om prin adopție, divinizat, sau divino uman, nici un om nu e dumnezeu, sa fim serioși până și Dumnezeu a trebuit sa se coboare în realitatea umană, deci nu ne divinizăm ci ne umanizăm, ne completăm deplinătatea umană. Și asta e cam greu, trebuie să șimți nefolosința unei consoarte umane, înainte de acest pas, să trăiești în afara intervalorificarilor materiale, inter umane, adică, ce faci, e din al tău, și cum pământul e deținut de uameni, trebuie să trăiesti hranindu-te, și bând când ți-e sete, pustiu, ca ăla nu aduce foloase nimănui. Și, ca să crezi în divin, trebuie să fii pe jumatate chior, să bâjbâi prin întuneric găurile rănilor, ce sau transparentizat în povești umanizate prin ascunzișuri de suflete găsite greu, otrăvite ușor poate chiat de prezența ta.
   M-am băgat și eu în acest ciclu economico social, unde trebuie să investești pentru a trăi, și o dată integrat, când inveștiția în actul muncii este aproape egal cu plus sau minus cu răsplata muncii, devii celula economică în socio-organismul valoric concretizat prin numerele monedelor ce îți susțin pozitia în acest ansamblu de oameni cu capetele aplecate, gheboșiți de spate și de sănătatea șubrezită de utilitatea timpunui normatizat pe cap de muncitor, privind spre un portofel rupt din încheieturi, căutând restul cu mainile adânci în buzunare, vârâte în prin rupturi până la genunchi, încălzite de frigul individualității printre chitanțele imprimate cu numere arse. Cu căt va sfărâna acele bucățele de hărtine, ele se vor înnegri,vor rămâne facturi ce și-au făcut rostul de a prezenta expirarea banilor, numere imprimate cu negru pe alb, o efemeră căldură a banilor ce lasă o bucurie ca un sughiț pe viața ta de foaie indigo albă, cu căt imprimi mai mult cu atât valorile nu ce mai imprimă, devii imun la circulația banilor îngrădit în celula ta socială, creată de banc-note ce vin și pleacă din muncă, în nevoile tale. Apropo de consoartă cum să mă desclăvizez din propria celulă socio-economică ce îmi suprimă eliberarea prezenței în extra spațiu individual (motiv aiurea), io mi-s genul de om care nu știe să lege prietenii noi, dar când un prieten apare, levelul normalității trece de autentic și intră în familiaritate atemporală.

P.S. Dacă îți place ceea ce faci, trăiește prin ceea ce faci, nu din ceea ce faci.




vineri, 22 august 2014

Cu ura

Dedicatie pentru ala care te simti, alaturi de 48 de cuvinte de dulce, zaharisite, aromate cu injuraturi pentru sufletelul tau cald de ****t
 ATENTIE! Daca altcineva se simte si imi esti prieten bun, e valabil si pentru tine!

Fetele din Moldova sunt cele mai frumoase. Asta, nu inseamna ca sunt Curve! De ce crezi ca sunt atatea Biserici pe aici, pentru ele!
Degeaba vii cu limba scoasa de un cot, ca un animal urat, in calduri, ca mirosi a hoit de cum iti anunti venirea. Asteapta, ca cele stricate vor veni la voi. Cele bune, serioase, sunt implicate si serioase de ani buni.
Daca ale voastre sunt urate, asta e, pentru ca le considerati carpe, ale noastre sunt copii, copile, fete, femei, mame si bunici frumoase, alte nume, nu mai au.
Daca vii sa admiri, esti bine venit si ia aminte, dar gandeste-te de doua ori, de ce fata si caracterul tau, ce seamana cu descrierile ce le faci altora, nu sunt apreciate nici aici.
Cu drag, si cu dragoste pentru locurile pasnice si frumoase, de unde vii, iti urez drum bun, acasa.
Te cunosc de putin timp si imi esti simpatic, dar pestele se impute de la cap, arati ca o reprezentare a oamenilor buni, caracteristica gererala a zonei tale natale, dar sunt jignit de simpla ta imagine si prezenta.
Nu stiu cum faci treaba la tine acasa, si poate o faci bine, dar nu veni sa faci pe madularul unde nu iti fierbe oala, ai merita un bocanc in crestet, dar, din pacate, sunt slab si nu sunt violent. Aceasta e o metoda mai simpa de a-mi face explicite, sentimentele de simpatie fata de caracterul tau infect. Bai glumele tale sunt bune, dar din pacate nu glumesti, tu chiar gandesti stupid, chiar daca iti spui cu inteligenta prostiile. 

P.S. Aduc tribut diacriticile, pentru accentuarea lipsei de respect, venite alaturi de mesaj. Da, prea tarziu sa ma maturizez.

joi, 14 august 2014

Un roman ongoing III cu III

 Atmosfera statică a dupăamiezii sufocante îi ținea gustul rațiunii în loc. Tot ce putea face era să apeleze la un impuls artificial, până când noaptea avea să își reverse linistea, răcoarea și singurătatea peste vivacitateaa tuturor.
  Singuratic, fără a cunoaște originea ei, renunțase la ideea de a răzbate prin voința de a se comunica. Negarea singurătății o făcea mai insuportabilă. Nu avea nimic de ascuns, de aceea, oricine se potea perinda prin tăcerea sufletuli lui, părând la prima vedere un loc prostănac, pentru cei ce nu găseau ce cautau, de aia nimic nu era de văzut. Câte unul, cu un ochi mai ager, mai vedea câte ceva, dar doar sub umbre, gândind că venind mai târziu după apus, va revedea acea curiozitate, descoperindu-se singură. Avea secrete, dar erau vidate așa de tare de existență, încât realității i se părieau infime de luat în seamă. 
   Secundele de vid își luau lacome camăta așa încât până și următorul prezent primea o privire goală în ochi și un zâmbet fals efemer drept binețe.
   Sub metania legată de mână, numerele se terminase iar cu zero. Nule, erau șansele de a o regăsi. Renunțase la ideea de ea, era momentul să revină la siguranța de sine. La sfârsitul zilei, se mai adăuga o zi numerelor, nedumerirea era, dacă va rezista pănă la sfârșitul următoarei zile, de obicei voința îi ceda, mai jos de patru.
   Avea de gând să doarmă, dar somnul îi readucea înaintea privirii, imagini sacadate. Visele nu mai erau clare, imaginile erau sterse cu o rază de soare ce îi întuneca privirea, mai putea doar auzi bombănituri ce încercau să îl avertizeze, dar și acelea erau oprite de zidul de lumină ce îl încorseta de realitatea visului, facând sunetele să pară niște note aruncate pe un timpan spart.
   Nu era dornic să o privească, plecase în căutarea ei îndepărtânduse de ea. Părea că merge în direcția potrivită, dar prezența ei devenea pierdută, mai greu de conturat, parând mai stearsă ca oricând. Mai avea în rațiunea instinctuală, doar imaginea renunțării, ea acceptând reeditarea fără autor.
    Doar privirea directă a soarelui în inimile frunzelor, făceau florile să crească, acum, totul era umbrit de eclipsle lunilor trecute fără rost. Dar avea speranța nu unei regăsiri ci descoperiri din nimic recunoscându-o cu părul blond, chipul rotund și blând, având să îl întrebe ceva, un lucru ce începea atunci, a cărui povesti putea dura veșnic, uitați de timp și spațiu. Blândă și veselă, avea să îi spună adio, înainte de a termina, urmând să mai treacă prin visele lui cand va dori.
   Distant va fi mereu, misiunea lui fiind să nu mai cedeze femeii, cum a cedat primul om, deși stia că tot ce gândește se oglindește ca soarele într-un pește argintiu, dintr-un râu limpede și rece de munte. De nu-l va întreba nimic avea să treacă pe lângă el, ca pe lângă un străin, ce lasă prezentul să treacă pe lângă trecut, regretând că nu are motiv să facă ceva. În stresa, ce nu avea curaj să facă, uitând tot ce a putut îndrăzni să înceapă, fără să reușească vre-un lucru memorabil.
   Îi uitase numele, plecase cuvântul ce o chema în inexistența din spatele tăcerii și ignoranței, putea trece peste, dar nu acum, avea să se reîntoarcă la iarnă, putera de a crede în sfârșitul ce începe după mâine. Își dorise tot ce nu era al lui, înapoiase tot, acum mai trebuia doar lucrul de care doar el avea nevoia și să ofere totul celor ce era al lor, pentru a rămâne cu nimic, doar așa, avea să ptimească, pentru nimic, totul ca un mulțumesc nespus, celui ce oferă totul din nimic.


miercuri, 13 august 2014

Un roman ongoing III cu II

   Dimineața scânteia prin pătura din geam mai deranjant ca niciodată. Cu fiecare picatură de lumină ce se strecura în cameră, somnul devenea din ce în ce mai inutil. Ca toate zilele de vacanță, odihna, era o necesitate dispensabilă, dar era preferebilă.

      ..ziua numărul patru stătea proaspăt, incriptată codat, pe mâna lui..

   Imaginația îi era gata să îi refuleze ultimile trăiri, visul își făcea simțită prezența în rațiune, simțurile îi erau gata să se înbăieze în frânturile de ficțiune proaspăt îmiresmate cu realitate. Visul, redevelopa aceeași zi, trăită diferit. Era singur, înconjurat de lume străină. Ea, singura, apărea din spatele fiecărei frânturi de fum ce dădea dovada că perfectul s-a mistuit, nu avea curajul să o privească și redispărea, ieșindu-i din aria vizuală. Putea privi doar înainte, imaginile, perindându-se ocolindul prin laterale, venind din spate, originea lor fiind trecutul și amintirile ignorate, toate veneau să i se destrame în fața ochilor, nu mai era nimic de ascuns, sau de uitat. Visul îi otrăvea, ca de fiecare dată, siguranța că aceasta va fi ultima zi sfârșită în realitate. Conștientiza că totul era ireal, și asta îi deranja prezența în vis.
   În acele zile, ce se ștergeau sub altele, observase că Ea exista, doar că trecutul trebuia strecurat până în ultimul detaliu, pentru a i se desluși, particulă cu particulă detaliile. Visul era ca un nisip, ce picura din camera iluziei în a realului, deslușindu-se cu trecerea viitorului, chipul inițial și ultim ce poatea fi recunoscut când se va trezi.
   Puzzleul era pe sfârșite dar piesele mințeau, toate erau ordonate în pozițiile lor, dar imaginea era incompletă, pătura realității nu era pregătită să se ridice, greșelile făcute nu mai puteau trece din trecut în prezent. Următoarea alegere trebuia făcută în momentul în care visul putea fi recunoscut ca realitate.
   Imaginile se sțergeau ușor, ideile pierzânduse în ultimele profunzimi ale detaliilor, nu mai era nimic de făcut, decăt să aștepte lenea trezirii, dar trupul știindu-se încă obosit, nerecuperat prin puținul somn, stătea cu mintea încă trezvie, visul o luase de la început, doar că de data asta pleca cu toată realitatea spre niște profunzimi dubioase. Nu avea de gând să cadă în alte aberante semi-realități, și așa că, respirând adânc și lăsându-se în culcușul moale, ca un ursuleț bătrân dornic de odihnă și relaxat, se lăsă în neștira din inconștiența somnului.
  Unul din acele vise în care, cu adevărat nu ai nici o influență rațională, începea. Era purtat de un curent ce îl controla cu voința dorințelor ce aveau ca barometru de ghidare prezența frumuseții. Plutea pe acea mare a cărei culoare încă vibra de cuvintele creației. Visul începuse în timp ce plutea dar îsi amintea că se coborâse din muntele locașirilor veșnice pentru a căuta chilia ce îi reflectă cel mai clar bucuriile sufletului. Căuta o insulă care răsărea din mare doar la auzul vibrației din rugămintea inimii. O dată suit în acea barcă, ce era doar o coarjă de buștean bătrân care abia îi purta greutatea deasupra nivelului apei, nu mai putea păși pe uscat fără să se arunce în apa ce îi înghițea plutirea în real. Așa că a fost nevoit să dea târcoale în jurul acelei insule pentru a găsi o intrare.  Întors cu fața spre răsărit, insula acoperind soarele, observă o intrare uriașă în inima de piatră a peșterii, cu cât inainta mai mult sub umbra insulei, cu atât se simțea mai aproape de intrarea sufletului său, după ce a fost acoperit de întunericul din interior, observându-se maiestuozitatea zidurilor gri de piatră noduroasă, peștera începea să se îngusteze, chilia pusnicului acelei uitate pustii, era de negăsit. În timp ce peștera își îngusta zidurile, o dată cu înaintarea, la capăt o usă luminată cu sclipiri de sub apă, calduroase ca de lumânare, ușa era de un alb curat și mat sculptată simplu, în lemn. Se aștepta ca la intrare să coboare, dar a intrat plutind în acea casă. La primire ca un majordom o cameră maiestuasă gătită luxuriant, încălzită de o odovanie de sărbători, luminată de candelabre imense pe jumătate înghițite de podea, ținea loc de antreu, nimeni nu îl aștepta, era o cameră gătită pentru el și creată ca de un gust propriu perfect finisat, o altă ușă se ivea în față, era nerăbdător să o împingă și să descopere următoarea cameră.  Camera era la fel de magnifică dar de data aceasta în culori mai calde. Plutea ușor spre unda parfumată dintr-o urmăroare sală de primire. Următoarea sală, mai mare decât cele dinainte, se scălda cu toată imensitatea ei în parfum de cozonaci și pască de crăciun, era atât de îmbietoare atmosfera, încât de la jumătatea ei pâna la intrare, ieșea din apă ieșea o podea caldă învelită în covoare moi dar rigide sub pas, doar pentru a putea simți mai puternic atmosfera primitoare îmbibată în prezența camerei, pluta a rămas în urmă, nu mai era nevoie de ea. Pășind ușor, spre următoarea usă, deasemenea diferită de celelalte, a intrat într-un hol de ieșire îngrămădit și primitor, era o cameră cu podeaua tot din apă și aceeași coarjă îl aștepta răbdătoare. Înainte de a deschide ultima ușă din acel hol presimțea valurile calde ce mangaiau ușa ca un viscol cald de vară, știa că deschizându-o avea să își privească sufletul în ochi. Înainte de a simți apropierea ușii s-a trezit în camera lui, întunecată, pe buze purta gust de cozonac.
   -Fără folos visele, când realitatea rămâne în tăcerea singurătății. Cu cât visa mai mult cu atât numerele i se ștergeau de pe mână, numărătoarea avea să se termine în acea primă zi.

luni, 4 august 2014

Un roman ongoing - Cuprins partea a II-a


* Bună, capitolul I se află în postarea anterioară


Capitolul II Subcapitolul ...
  •  Acest capitol este pus sub tăcerea intermedierii și uitării din cauza faptelor reale...




Capitolul III Subcapitolul I
  •  Tolstoevski în ritmul valsului
http://neaguvalentin48.blogspot.ro/2013/12/un-roman-ongoing.html



*un nou începul ce pleacă de la același început dar cu o altă experiență.

P.S. Inspirația acelui moment și timpul stat nefolosit.






Capitolul III Subcapitolul I  
  • Nu știu, nu înțeleg și uit. Greșesc?
   Continuarea va fi scrisă într-un timp apropiat, răbdare.

duminică, 13 iulie 2014

Un roman ongoing - Cuprins

Capitolul 1 Subcapitolul I
  • Primi pași în lumea de dincolo (Primul Început. Ep. 1.)
http://neaguvalentin48.blogspot.ro/2013/09/normal-0-false-false-false-en-us-x-none.html

*romanul se află în recorectare, reeditare și adaptare, voi republica lincurile în această postare reactualizată sub formă de Cuprins

P.S. Știi la ce să te aștepți?
















Capitolul 1 Subcapitolul II
  • Probleme cu fetele? (Ep. 2.)
 http://neaguvalentin48.blogspot.ro/2013/09/normal-0-false-false-false-en-us-x-none_18.html

*sper să fie o corectură finală, dacă mai sunt greșeli grave de context, țineți-vă sugestiile acasă, pentru voi!

P.S. Va urma, nu degeaba e ongoing.

















Capitolul I Subcapitolul III
  • Disperare și retuș (Ep. 3.)
http://neaguvalentin48.blogspot.ro/2013/09/un-roman-ongoing.html 


*povestea nu e reală, după cum se vede, dar cine se recunoaște este bineprimit în poveste.

P.S. După terminarea cuprinsului va apărea capitolul doi, am idei dar le uit, îmi vin altele, împortant e să ramână în pixeli.











Capitolul I Subcapitolul IV
  • Necrologul zilelor în doliu (Ep. 4.)
 http://neaguvalentin48.blogspot.ro/2013/09/un-roman-ongoing_20.html 


* ce e scris, scris va rămâne, viața merge înainte, viața care trece, e trecutul.

P.S. Înițial aveam de gând să dau viață personajelor zilnic, ca și cum ar fi fost vii în prezentul real.






Capitolul I Subcapitolul V
  • O doză de realitate (Ep. 4.*)
 http://neaguvalentin48.blogspot.ro/2013/09/un-roman-ongoing_8004.html

* locul unde realitățile romanului s-au strivit de adevărata realitate.

P.S. Riscul în a fi naiv, este a nu ști că esti.








Capitolul I  Subcapitolul VI
  • Cum arată dragostea (Ep. 5.)
http://neaguvalentin48.blogspot.ro/2013/09/un-roman-ongoing_21.html 

* devine interesant

P.S. Iubirea reciprocă e ca un adevăr.














Capitolul I Subcapitolul VII
  • Apus duplicitat (Ep. 6.)

http://neaguvalentin48.blogspot.ro/2013/09/un-roman-ongoing_23.html 

* devine serios.

P.S. Cuvinte clare, frumos și complicat spuse.









Capitolul I Subcapitolul VIII
  • Necrologul primelor iubiri (Ep. 7.)

http://neaguvalentin48.blogspot.ro/2013/09/un-roaman-ongoing.html

* hai că se leagă, și cuprinsul ăsta este o postare, devenise prea lungă.

P.S. De realitatea ar fi la fel.








Capitolul I Subcapitolul IX
  • Redespărțirea (Ep. 8,)
http://neaguvalentin48.blogspot.ro/2013/09/un-roman-ongoing_29.html



*poți iubi pe cineva a cărei primă prioritate nu este iubirea.


P.S. Locul unde recele și caldul se întâlnesc plânge.












 Capitolul I Subcapitolul X
  • Realitățile se confundă (Ep. 9.)
http://neaguvalentin48.blogspot.ro/2013/10/un-roman-ongoing.html

*Capitolul doi nu va fi așa de instantaneu, momentele vor avea un fir narat prin real, o singură persoană, știe deja sfârșitul.


P.S. Greu să îmi amintesc prezentul veșnic, rămas șters pe loc, ce nu doar eu, îl țin minte.

vineri, 4 iulie 2014

Voința și dorința

   Păcatul, posesia și pocăința celor 48 de cedări compromise

   Una e să stăpânești voința ce o ai ca un întreg ce se ghidează dinspre întregul auto desăvârșit din interior și alta e să ai o valoare exterioară ce îți arată o valoare obiectivă valabilă doar subiectivizată. Totul în om vine din exterior, hrana, aerul, atașamentul din interior vine doar sufletul ar veni și persoana dar ea este doar o circumstanță a istoriei ce se ghidează după un suflet sărac.
  De ce ignor supreama înțelepciune a originilor, de ce refuz marea înțelepciune a oamenilor și de ce accept ca ceva alterabil, propria-mi voință, presându-o în ceva inexistent în fața instabilității. Suprema, poate pentru că trebuie muncă și supunere indiferent de locație, spațiu, conjunctură și aliați. A oamenilor pentru că în spatele fiecărei înțelepciuni umane se află o dorință egoistă, și a mea pentru că e mai ușor să cedez decât să îmi susțin voința nepriponită în aria vreunei valori.
   Ușor, pierzând rațiunile stăpânitoare a propriei voinți, caut o stăpânire a unui bun exterior. O stăpânire umană fără o largă marjă de opinii crează o tiranie manipulatoare. O voință cedată supremului fără o echipă care își poartă răniții cu ascultare și jertfelnicie este doar un strigăt din pustiul interior răsunat în cel exterior spre o pustiită prezență.
   Degeaba cunoști rânduielile extra umane dacă umbra voinței tale nu se reflectă pe acele cărări. Degeaba marile minuni se văd doar sub o atenție sporită a simțurilor, când voința ta vrea o altă ordine a simțurilor ce satisfac ordini interioare ce nu le cedezi pentru nimic unei ordini naturale.
   Cât de jos și cât de sus poți ajunge contează doar de locul în care îți așezi așternutul odihnei de peste noapte. Cui lași cele inconștiente, ăluia i te supui. Cum poți rămâne optimist în bune și în rele contează doar de cât de vie îți este moartea, moartea ce învie sau omoară.
   Ce rost are suprema jertfită ascultare de atovoință când voința interioară nu cedează. Mă dau bătut, dar nu cedez nici răului, nici binelui, cedez răului voind binele și doresc binele îgnorândul, lăsându-mi cucerită voia, răului. Încercând să cedez din răsputeri binelui, cu totul, cedez totului, ce bine că mai sunt îngăduite pe pământ unele valuri sufocante de prezență a sfințeniei.

P.S. Încerc să fiu optimist și vesel trebuie să mai și rămân renunțând la umbre, jertfindu-le luminii.

miercuri, 2 iulie 2014

Hai să vedem ce se întâmplă după

48 de sanse urmate
 
  Ce necesită cea mai mare forță? Să ai puterea să o iei de la început, când ai ajuns la capăt de drum, sau să ai puterea să deschizi noi granițe pe drumul pe care te afli? Totul începe atunci când îți pregătești primul pas și pornești la drum în momentul oportun. Natura își urmează drumul ei simplu și luminos iar omul face același lucru în venirea vieții. Apropo, viața nu trece, ea vine, pentru că atunci când a trecut, ai murit, iar când ea vine, abia atunci trăiești. Atitudinea negativă este doar o piedică iluzorie, așa că fericirea omului este o atitudine naturală oferită gratis și constant, primeste-o așa cum vine, pură și frumoasă. Apropo de pur și frumos, dacă viața înseamnă ceva ce nu e mort, toate cele vii au același drept de a trăi și nimeni nu are dreptul de a le opri viața. Prin urmare, logic, Dumnezeu vine cu sufletul în copilul, format deja din cele două celule vii, din momentul în care se contopesc, asta nu pentru că gaina nu e ou, dar vine întrebarea: viața din om, când începe și când încetează a fi viață de om. Un copil e atât de fragil încât se poate dezvolta doar în trupul unei mame și dacă nu are dreptul de a avea un suflet pentru că nu are capacitați umane deplin dezvoltate sau că este neajutorat, atunci legile și mentalitatea femeilor de azi sunt naziste după ele și batrânii neajutorați trebuie avortați pentru că stau în calea succesului în viață, omoară pentru a trăi?
   Dacă tot am ajuns la concluzia că un om are sprijin divin încă de la divizarea celulelor (concepție) prin participarea lângă viața sa a unei forme spirituale supraumane, atunci, cea mai exactă formă a lipsei sufletului și a vieții în om, este în momentul în care trupul intră în degradare naturală, astfel sprijinul divin liber și inconștient trece la o altfel de relaționale.

P.S. Simte-te liber să fii tare și mișto!

duminică, 15 iunie 2014

Culoarea umbrelor

   În lumina celor 48 de secrete

   Unde adevărul stă la suprafață plutește de fapt pe o baltă de minciuni. Ca de obicei, creez un ansambul de vorbe goale și spun totul sub licărirea nimicului și totuși, totul rămâne la iveală sub albul nescris al foii lipsite de forma ideilor. Logic ar fi ca toate formele ideilor să se nască în simplitatea foii pur, alb, goale dar pline de adevărul gol goluț iar ideea universală rămânând albă din albul golii foi.
   Totul e atât de simplu încât nimic nu ne aparține, totul ni se oferă, iar ce ne aparține ontologic, e doar un dar primit cu valoarea nonvaloricului sacrificat. Totul devine logic când se conștientizează concretul. Valoarea pe care omul este capabil să o dețină este zero, iar cea pe care este capabil să o ofere, prin sine, ajunge la un procentaj de sută la stă. Asta ce înseamnă? Înseamă că, tot ce se oferă de la sine, din sinele non valoric este doar o valorificare a sinelui prin dăruire. O non valoare nu are capacitatea de auto valorificare, asta înseamnă că și cel ce primește darul nu are puterea de a valorifica un dar. Cum rămâne cu nonvalorile astea ajunse din non valoare la valoarea supremă obținută prin sacrificiul nonvalorii sinelui pentru un extra-sine-sacrificiu logic calculat drept nonvaloric. Valoarea acesteui sine-non-valoric stă în gravitatea renunțării la fictiva, auto determinată valoare, prin conștientizarea nonvalorii sinelul. Așa se explică fictiva proprietate auto indusă asupra sinelui dar mai grav asupra aproapelui. Cu cât omul își supra valorifică sinele, cu atât se auto videază, dorind excesiv umplerea acelui gol pri absorbirea unei alte persoane, subjugate fără auto determinare în acel vid. Falsul acestei subjugări, se află în substanța otrăvitoare a extrasinelui exteriorizat din pricina inundării intrasinelui cu nonvaloare, de aceea, acel gol, fals extrasine își susține sursa existenței psedând intrasinele unei alte persoane. Adică zero plus zero egal cu doi, iar diferenta sau contopirea celor doi este egală cu zero, se consideră că zero are valoarea infinitului vidat, iar comunicarea valorii individuale dintre cele doua numere este de întreg împartășită prin vidul din și dintre cele două non-intra-existențe conștientizate prin adăugare, nu prin împartășire, poasedare sau contopire
  P.S. Secretele personale, expuse formei fac oglinda sufletului să fie aburită cu stersăturile imaginilor ce s-au perindat înaintea ei, de aceea rama nu este conturul sau forma tabloului.

duminică, 25 mai 2014

Flori litere, cuvinte poezii, titluri proverbe.

Un ultim trandafir, din cei 48, zvârlit pe mormântul iubirii.

Soarele nu se ascunde după stele pentru că sunt ascunse după lună. Tăcerea nopții luminează taine de necuprins prin transcentul întuneric neantic... bla ... bla... drăgălășenii.
Băi, greu cu femeile astea, săracele fete nici ele nu stiu ce vor, apăi de unde să știm noi, dar nu aici e problema. Problema e acolo unde un bărbat oferă femeii ceea ce dorește de la ea, și vine problema: dacă ea dorește împărtășiri dincolo de zvâcnirile sufletești rămâi față palidă și te întrebi ce-s alea.
O mică vibrație a unei bucurii aparente, un păcătos o poate recepta ca pornire pătimașă. Dar înțelegând logic nu există dorinți nepotrivite în tainele parfumului și frumuseții unei flori ci doar ademeniri la puritate, după aia fiecare face ce poate cu floarea, unii o rup, alții o calcă sau o pierd, dar floarea face doar ce știe: să crească, să înflorească, să se fecundeze, să se ofilească și să se regenereze oferind exemplul altol flori. Problema ei e rezolvat dar mai sunt si cele de mediere dintre cei doi, una este cea de comportament, atitudinea în abordarea florii e firească doar prin credintă, adică un plan, nădejde, adică încredere că o scoți cu bine la capăt și dragoste asta fiecare de cat e capabil și cât poate duce, mai rămâne problema bărbatului. În grai moldovenesc e simplu: trebuie să facă o curte în jurul florii să o sape la rădăcină și să o ude la nevoie.
Trecând la alte probleme apar câte o dată unele momente potrivite și reacții instinctuale. Eu sunt genul de om care aleg sa părăsesc o prietenă ca să câștig un prieten bun, mare prostie care are un simplu scop: după ce femeia te părasește suferi după ea pentru că era unică, și toate sunt câte un pic, în timp ce după ce te cerți cu un prieten, o zi bună și la revedere. Cum râmăne cu cele scăpate; umbli după ele să îți iei la revedere pentru că nu ai avut ocazia sau speri la schibări de vreme...
 O altă calitate ce o dețin cu mândrie e aceea că prietenii mei intră în probleme cu prietele lor datorită sfaturilor eficiente.
P.S. Tăbărâți pe cireșe ca graurii! Știați că puii de graur fac cea mai mare galăgie din cauză că țipă la părinții lor să le dee de mâncare în timp ce ei stau cu cireșele sub ei?

duminică, 11 mai 2014

Adevărul

   Audi A *4 1,*8

   Un numar la întâmplare ce și-a găsit originea, similaritatea și dreptul UNEI IDENTITAȚI. Asta este adevărata origine a numărului sau identității online a acestui blogger.

   Sunt Valentin. Dar dacă așa mă cheamă oare sufletul este și el un valentin. Așa sunt recunoscut prin Botez și identitate. Sunt format din materie organică și un suflet unic, dar ce mă face un valentin. Orice materie e perisabilă, orice metal își poate pierde valoarea, orice masinărie se poate strica ireparabil, dar ce mă face a avea și a fi un nume, ce mă face să fiu cel ce sunt, un valentin.
   Poate că viața e maleabilă dar dacă o întinzi la maxim timpul nu iartă, el este unic și ea se poate pierde doar o dată. Oricât s-ar împuternici omul, viața rămâne tot fragilă. Dacă puterile firii întrec puterile vieții sufletul rămâne tot un puf purtat în vânt.
   Unde se află limita de rezistență a vieții nu începe nici nonvaloarea, nici non existența, atotexistența sau controlul dobândit în viață ci începe exercitatea puterii sufletești. De el nu se atinge nimeni, el poate fi atins și îmbibat doar de ură sau iubire, rugăciune sau singurătate. Ce pierzi când viața își pierde controlul rămânând cu un suflet deschis luminii fizice? Un zâmbet, o lacrimă sau un apropiat? Dar ce faci cand ți-l riști provocării vieții? Îl acoperi de întuneric cu pământ, cu noapte, cu umbră prin fum.
   Viața pământească întotdeauna se oprește la nimic. Atunci cât sa vrei de la ea? Câtă putere ai să o dobândeși dacă nu ai puterea să te oprești? Același nimic îți ia totul făcându-l nimic în forma deformată a nonvalorii. Și totuși, cine apără integritatea trupului în similaritate cu sufletul chiar dacă materia se pierde.? Răspunsul e simplu, cineva a ridicat moartea la rang de viață.

P.S. Accelerezi pui frână dar pământul nu îți primește oprirea, ce faci?

vineri, 11 aprilie 2014

Îmi voi recâștiga înfrângerile

Autodepășire prin 48 de lupte
Îmi place să admir peisaje si perspective de pe locuri înalte dar îmi este frică de înălțime, cum ajung acolo... O dată înfrântă o limită nu mai are rost sa te confrunti cu ea pentru ca acea limita a fost scoasa din limita necunoscutului, granita a fost trecuta, nu ramane decat o urmatoare granita pentru a ajunge la desavarsirea propriului scop. O persoana ce poate trece de granite te poate ajuta dar adevarata limita o depasesti printr-un ghidaj personal cu originea in forta unui impuls interior de autodepasire. Depasirea limitelor este o eliberare de incorsetaj. Limitele pot fi doar personale dar si impuse ca promovare la un alt nivel uman. Limitele impuse pot declansa un sistem de auto aparare care poate fi numit si renuntare dedus din lipsa scopului ce nu creeaza provocarea unei autodepasiri. Autodepasirea este renuntarea la propriile limite si plonjarea in autodescoperire ce provoaca autodefinirea.
Care este singura limita a omului? Inumanitatea? Asta e doar o alta limita inferioara ce e simplu de depasit, necesita doar gravitatie. Dezumanizarea? Asta e o limitare a umanului la ceva minuscul ca o bila de sticla care cazuta pe ciment se sparge inapoi in forma sa natural umana. Moartea? Aceasta are multe forme pentru ca se poat muri: usor, acceptand limita inferioara, pasiva a mortii, greu, nerenuntand la sperantele efemere ale vietii, se poate muri vesnic si asa mai departe las moartea sa o explice celor care recunosc siguranta vesniciei vietii.
Ce sunt limitele vietii? Lupte sau infrangeri? Mai degraba sunt recunoasteri ale infrangerii fara o posibilitate a remizei prin autoamputarea victoriei. Un prieten din copilarie mi-a dovedit valoarea dublata a victoriei din remiza, dar asta pentru ca a renuntat la sansele lui de victorie deplina rezultand in promovarea cu sanse egale spre semifinale... Ce se intampla cu sansele la care renunti de bunavoie in comparatie cu cele la care renunti fara speranta?
 (prietenul nu mai are o mana  din cot, respect si o plecaciune pentru puterea de auto depasire).
P.S. Presupun ca ai observat lipsa brusca a diacritici(E)lor. Si eu! Iata-le aici: , ^ ~.


sâmbătă, 5 aprilie 2014

Ce se poate întâmpla?

Prin 48 de imposibilități posibilizate.

Întuneric, frig, cenușă și o frică nestăvilită de moarte sigură. Înfruntarea fobiei nu este o provocare a morții ci o extensie în posibilitatea vieții trăite spre limita extremului. Un pas, doi, încă o treaptă spre cer coboară spre infernul ce cu grijă îl codifici în detaliul imposibil cu care îți decriptifici secretele. Cărămizi șubrede de desprind din zidul pe care cu amețeală echilibrul își menține statornicia. Scări nesigure din hornul plin de zgură vor să te ducă spre griul neînstelat. Melodii negre rostesc în jur liniște materializată în discuri peste care mortarul svărâmat dă de gol locul ce aparține nimănui în care ilegal te afli. Lumina indispensagilă provoacă neliniște și decizi să urci prin întunericul ce îți oferă neștire știind că fiecare treaptă te aduce mai aproape de acea frica de înălțimea ce încă nu o vezi. Zidul negru proptit exact în fața ta creează iluzia aceleiași distanțe dinspre sol, doar cerul nopții luminat opac prin nori îți mai oferă calda apropiere. Dar scara desprinsă de zid te provoacă la refuzul limitei. Acele grinzi ce nici pe sine nu par a se susține pun mai mult gol între tine și provocarea necunoscutului.
Ai fost auzit înainte de a te face cunoscut, și totuși îți continui descoperirea neștirii. Frică peste frică, întuneric nelimitat de lumini și sunete nesalvate de la tăcere încă te înping spre urcușul ce depinde doar de tine, tu fiind singurul care mai poate ajunge, pentru tine, în vârful din care îți vezi orașul așternut înălțimii. Mâinile te protejează de riscul necunoscut, lumina de încrederea fără susținere și frica de posibili pași greșiți, te-ai oprit în același loc în care scara devine șubredă și poți urca doar cu încrederea în sine și cu riscul propriei vieți, lipsit de corsetul protector al celor ce te înconjoară în neștire.
P.S. Accepți riscul vieții?

marți, 25 martie 2014

Importanța preventiv variabilă

În 40 și opt de cadențe împărțite infinitului în zig zag sobru.

    Încântat de perfecțiunea lucrurilor simple și de zgomotul malefic de metal al copiilor vecinilor ce-mi au tavanul drept podea redau cuvintelor mari cu semnificație mică marea importanță. Din camera obscură pripesc distant farmecul ploii ce-și varsă luminile printre picături de primăvară și judec nedreptatea ce se scaldă în natura sufocantă a bălților revigorante.
   Onoarea discernământului distins din falsele, mândre prejudecăți filtrează raze de fulger peste norii ce-și varsă greoi povara ascunsă sub pătura de întuneric. Privind pământul rece descriu limite refuzabile rațiunii, vidului irațional. Insolubilului gând ce își păstrează limita privirii acordată în gama firescului tremur morbid testamentez cu nebăgare de seamă ultimatul nemuririi.
    Personific numere lipsindu-le de titlul de par și impar probabilizând orice imposibilitate matematică doar cu gândul de a provoca limitele naturii în desfășurare. Distanța insesizabilă de gravitatea problemelor lasă o vagă lipsă de responsabilitate asupra evidentului discretizat și astept ca timpul să se acopere cu trecut. Regula jocului își va păstra natura lipsei unui plan pănă când hazardul va fi dsăvârșit de conjunctura probabilitații răului trecător supus voinței binelui.
    Care este valoarea adevarului supus consencințelor unei acțiuni formale depline în fața contradictoriului? Viitorul fiind contradictoriu valorifică prezentrul cu o falsă veridicitate supusă presupunerii forțate de adevăr improbabil. Predispus greșelii datorată lipsei unui plan, acord șansă tăcerii pentru a presupune posibilul. Onorabilul declin al castelului de nisip își poate găsi linistitoarea măreție doar sub forța elegantă din apă, dar totuși cine este ctitorul acestei deziluzii camuflate în care omul vede doar frumusețe în natura umbrită orbește de un soare distant și unanim. Și totuși libertatea omului nu poate fi îngrădita nici măcar de sine dar ajunge la desăvârșire doar prin supremul regret de comparare fară echilaterare cu tinderea spre suprem.
Nu cunosc să fiu altcineva decat cel ce arăt că sunt.

P.S. Prin sfaturi ignorate și pași înpiedicati îmi adorm viitorul în importanța prezentului.


sâmbătă, 15 martie 2014

Voința, voia și impulsul

Prin varii forme de adevăr sub 48 de lumini.

Încă un moment de răbdare sub semnul fricii și al întunericul ar fi dezgropat un răsărit din pământ.
 Din spatele revoltii seci și rele un mic impuls de bunăvoință ar fi adus timpul la un normal dezrobit de demonul tăcerii.
O speranță lăsată în zbor pierdută de sine și-ar fi găsit bucuria de a pluti liberă spre casă.
Un prezent ajuns în locul stabilit fără să scurteze bunăvoia timpului de a ocoli necazurile ar fi binevenit în deja prezentul sub alte circumstanțe.
Un om înțelegător ar fi primit pe cel sărman în adăpostul veșnicilor musafiri cu atitudinea sperândă de mai bine.
O regulă nedreaptă doar celor ajunși drepți va face bine dar celor ce speră să încalce nedreptatea regula nu le va permite.
Ce drept va face dreptate tuturor cu excepția unuia care nu o merită?
Cine va conduce cu mână de fier dar va pierde pe drum oamenii de care are grijă?
Cel ce ascultă dar nu își pune capul pe buturuga spre exilul liniștii de sine nu se supune.
Încă o nedreptate din spatele rațiunii inconcrete își cere răspicat autoritatea de întrajutorare neputincioasă.
Apanține cineva întreg cuiva când cu o mână i se dă și cu cealaltă i se încătușează libertatea darului?
Cui îi va fi frică de singurătate și o va dori alături de cineva pe care îl rupe din mulțime pentru a-l însingura?
Cine va pleca departe cu speranța de a nu se mai întoarce, cu destinația acasă, nu va ajunge departe și se va întoarce pentru odihna altei plecări.
Mai stai o zi!
Poate că o zi e deajuns; locul meu nu a fost acolo. Poate că locul meu trebuie să fie undeva, doar că nu l-am găsit. Poate că locul meu e aici, dar nu e, aș simți ca acasă, dar nu e.

P.S. Tăcerea postului fără cuvântul rugii pustiește mintea de gândul la bine. Poate nu vom păși alături dar sper să mai vorbim.




duminică, 9 martie 2014

Eu sunt, cel ce devin și cel ce am fost

   48 de întrebări răspunse.

   Proptit în dreptul ușii opresc dreptul celor ce își cer umilința, umil fiind. Un revoltat tăcut peste care trece timpul oprit în loc luând locul celor ce își merită partea, țin partea celor ce mi le-o ofer ca răspuns tăcerii și răbdării inutile. Foi și reguli de urmat adaug celor ce strigă război pașnicilor, cu frică aștept ce urmează după veșnic punându-mi veșnicia în sac peste revoltă, ură și plictiseală în ilogicul vieții.
   Planul fără sens și viitor oferă șanse vieții de mai mult în nimic. Am văzut totul atent la ce îmi trebuie și am ales să mă aleg cu nimic așteptând răsplata binemeritată. Văd logic dincolo de o tentativa de ură fără sens în  adevărul ce se află în timpul care înveselește omul trecător acoperind orbește golul nevăzul al păcatelor uitate. Deznădejdi îmi dezgrop peste un suflet ce răcește vântul spulberat peste văzduhul cald. Amorțit de dureri îmaginare de un inexistent inert îmi trag micile schițe ale adevărului ca o plapumă peste corpul ce emană frig în frigul de afară ce dispare. Acolo am aflat adevărul și l-am îngropat în nisipul realului inexistent, privesc în gol îndepărtări ce nu-s acolo, în timp ce trecutul nu mă trage spre viitor.
   Știu că devine inumană realitatea când mă smulg din ura ce se înecă în disprețul vesel dar înțeleg și plec. Ferit din calea prin care calc pe rate pentru un viitor mai bun aștept să treacă cine merită că va veni și rândul lui deși când voi ajunge la limitele fără sens ușile-porți se vor închide și vor spune să aștept că nu eu vreau ce îmi doresc pentru că ei oferă ce nu vor.

P.S. Prin umbre veștejite de uitări adaug prisos de cuvinte grele lăsate uitării. Când o bucurie îți oferă veselie, zâmbește și vei fi fericit, și vei observa cum omul își reflectă bunătate naturală.


duminică, 16 februarie 2014

Te provoc

   Din 48 de stări vizibile de spirit.

   Simplu, distant, aproape invizibil dar prezent în iluzii, fără cuvințe dar cu destule idei să uimesc, privesc așteptarea cu dor de totoșeii tăi. Când totul e posibil timpul oferă spațiu în care visele nu se lovesc de limita  realului.
   Gândul la imaginea unui chip simplificat în zâmbet trece fantomatic prin trup ca o adiere care topeste un cub de gheață din interior. Sunt ca un copil ce vrea să picteze o imagine multicoloră dintr-un vis cald dar are doar o culoare și poate desena doar linii, și totuși visul e real, el poate vedea realitatea doar cu visul. Abis de întrebări frumoase ascund un chip mirat privind un suflet ce vibrează a viu și emană bucurie caldă.
   Merită o floare fata albastră din tabou din cauza camerei umplută de căldură și lumină de vară ricoșată strident din zâpada topindă. E vie și mai reală cu cât încrederea pare, de aproape cât și de la distanță, o petală din momentul veșnic în care floarea frumoasă știe că va muri veșnic în mainile câmpului verde. Las uși deschise înaintea umbrei unui nor de vară să călătorească peste văi.
    Ca și cum aș fi trăit totul pentru acum, încep să fiu viu pe cărarea ce mă aduce spre cel ce am vrut să fiu. Pași m-aduc și sunt aici și nu voi trece pe lângă tine fără să te salut și sa te iau cu mine și nu doar cel puțin în gând ci cu tot cu ce și cum și în ce fel exiști în suflet.
   Am obosit să mai dispar în umbra ce mi-o aștern lejer pe jos când fug de zid și așteptări. În zbor voi culege soarele într-o oglindă și în voi așesa pe perete să mă lumineze, îmi voi culege bucata de soare și îl voi purta ca pe o singură stea în sufletul întunecat de viitorul sumbru ce s-a șters cu lumină. Fără limite și interdicții voi fi liber să respir răcoare când e cald și să expir căldură când e frig la umbra verdelui, vara și sub cerul orbitor albastru, iarna.

P.S. Cine va plăti cu sânge și cu carne pentru viață


joi, 16 ianuarie 2014

O zi normală de iarnă III. (oameni buni)

48, (nu e deloc normală e mai mult primăvăratică, rece, fără zăpadă) cu o postare de intro-revedere.
  Apropo data primei postări cu acest titlu e corectă dovada și anul în care a fost înregistrata în datele blogului, azi, 16.01.2014, ora e tarzie, mai e un pic și iar e maine.

Timpul ce a trecut si noaptea acelor zile frumoase imi stau mărturie că nu cred ca traiesc pentru degeaba. Nostalgic, ca răspuns la revederea unui bun amic ce a privit un pic la cateva postari mai vechi, ce cred ca se doreste anonim (despre tn. vb. fat), am decis sa mai trag o privire spre trecut și sa îmi adun ițele timpului ce mi-au trecut peste gând.
 Sunt pe cât posibil același eu, și dacă atunci speram să vorbesc singur și nimeni să-mi citească rândurile, ei bine si acum sper la fel, dar în ascuns cred că le va citi doar cine trebuie, și voi ști dacă va citi. Sunt sigur că numerele care se vor aduna în dreprul titlului ca dovadă a celor ce au văzut câteva cuvinte paici mă vor bucura dar dau dovadă, că, încă vorbesc către un net infinit și anonim.
 Multi oameni îmi rămân ca buni în minte în ultimul timp. E o dovadă că mă schimb și în mai bine, dar și în mai trist. De ce? Încă nu stiu, sigur voi afla când nu voi mai fi amărât  de aerul curat ce îl inspir. Micii oameni reflectați în icoane se despart de carne și devin suflete vii îmbibate cu pâne și vin, însufleți și de sfințenia nemărginită a chipurilor pictate neaurit, prăfuiți cu fum de ceară, păianjăniți și grei de cărbune.
-Am lipsă de caracter ca și cum mi-ar lipsi o vitamină și totuți dau dovadă de atâta tărie în liplsă, sau poate sunt plictisit cu mine. De aș fi fost implicat singur în greșelile mele mi-ar părea mai puțin rău, dar știi și tu sigur că nu e vina ta. Parcă insist să nu mai greșesc și vreau să mai implic pe cineva dar un antivirus bine programat ma ține tot aici vorbind singur cu nimeni.
-Încă sunt student (ăăă cursant) deși trebuia să nu mai fiu de anul trecut.
-Nu stiu ce telefon aveam de nu puteam sa fac poze dar acum degeaba îl am ca imaginile nu le mai văd cu farmec acolo unde sunt.
-Porumbei nu am prieteni dar ultima oara cand am numarat în copacii dein fața balconului erau aproape 74 de turturele (păsăriele din alea gri mari ca porumbeii ce fac huo huo)
-Acum am destul vocabular dar până când dacă nu îl folosesc.
- Nu mă mai strecor prin mulțime pentru că nu prea mă mai grăbesc dar merg atât de lejer ca un dinăzaur pe doua picioare ce asteaptă să treacă vremea.
- Acum mis acas dar la iași am stat cam prea mult pe la Golia.
- Încă apreciezi un răsărit frumos și o lună plină, și mă bucur.
- Vulgar în dialog nu mai sunt dar încă nu îmi pasă ce mi se dialoghează.

P.S. M-am maturizat destul, ”de ce nu sunt încă mare”. (greșelile sunt originale încă nu le-a plagiat nimeni)