Întuneric, frig, cenușă și o frică nestăvilită de moarte sigură. Înfruntarea fobiei nu este o provocare a morții ci o extensie în posibilitatea vieții trăite spre limita extremului. Un pas, doi, încă o treaptă spre cer coboară spre infernul ce cu grijă îl codifici în detaliul imposibil cu care îți decriptifici secretele. Cărămizi șubrede de desprind din zidul pe care cu amețeală echilibrul își menține statornicia. Scări nesigure din hornul plin de zgură vor să te ducă spre griul neînstelat. Melodii negre rostesc în jur liniște materializată în discuri peste care mortarul svărâmat dă de gol locul ce aparține nimănui în care ilegal te afli. Lumina indispensagilă provoacă neliniște și decizi să urci prin întunericul ce îți oferă neștire știind că fiecare treaptă te aduce mai aproape de acea frica de înălțimea ce încă nu o vezi. Zidul negru proptit exact în fața ta creează iluzia aceleiași distanțe dinspre sol, doar cerul nopții luminat opac prin nori îți mai oferă calda apropiere. Dar scara desprinsă de zid te provoacă la refuzul limitei. Acele grinzi ce nici pe sine nu par a se susține pun mai mult gol între tine și provocarea necunoscutului.
Ai fost auzit înainte de a te face cunoscut, și totuși îți continui descoperirea neștirii. Frică peste frică, întuneric nelimitat de lumini și sunete nesalvate de la tăcere încă te înping spre urcușul ce depinde doar de tine, tu fiind singurul care mai poate ajunge, pentru tine, în vârful din care îți vezi orașul așternut înălțimii. Mâinile te protejează de riscul necunoscut, lumina de încrederea fără susținere și frica de posibili pași greșiți, te-ai oprit în același loc în care scara devine șubredă și poți urca doar cu încrederea în sine și cu riscul propriei vieți, lipsit de corsetul protector al celor ce te înconjoară în neștire.
P.S. Accepți riscul vieții?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu