Deapre limitele si temporalitatea firii umane

 48 de idei semidocumentate

Firea umană este limitată fizic prin vârste care tranziteaza si transfigureaza sinele fără reluări  in aceste perioade firea este limitată de sănătate de alimentație  se mediu și de timp. Cel mai mare dar și mai mic în același timp mod de măsurare a limitării umane este timpul deși omul poate planifica mișcări în viața sa premeditată ca pe o tabla de sah teoretic cu extensie si control în timp pe toată durata vieții omul este limitat de noapte și  de zi știm că ziua incepe cu un răsărit și se termină  cu un apus asa cum omul termină ziua cu somnul si o incepe cu trezitul din somn . somnul este dezactivarea rațiunii pentru o perioadă de timp pentru a o relua după trezire. Aceste limite consecutive în care omul intră  în perioada de regenerare rationala pot fi considerate o limitare a puterii de concentrare co tinui a omului deci omul isi poate defini activitatile constructive autoconstient limitat de noapte si de zi. Iluzia ca putem controla fără întrerupere propria viață este doar o senzatie cu care ne împovărat existenta.

Intenția acestei prelegeri este de a dezrobi firea umană proprie de definițiile cu care ne controlăm viața și societatea actuală pe care o numim modernă sau mai exact care a evoluat în acest model de modern.

Motivul pentru care dezbatem această idee prin care orbirea firii umane prin utilizarea unei forme predestinate de manifestare umană duce la o restructurare tragică a acestei societăți pe care o numim modernă din cauza singurului motiv simplu,  că  firea umană este organizată simplu prin faptul că în firea ei libertatea este o parte din intregul firii umane iar utilizarea acestei libertăți are reguli predefinite în mod natural dar modernizarea societății în care firea umană este deasemenea construită ca socială modifică aceste reguli naturale de manifestare a firii umane în funcție de nevoile societății de modernizare sau mai exact de garantare a continuității existenței proprii. Astfel ajungem la subiectul acestui text:  cum si in ce fel societatea modifică firea umană pentru a-și garanta continuitatea existenței îngrădit liberă existența a firii umane.

Câteva puncte pe care le vom dezbate este limita puterii firii umane prin care vom intelege ca omul poate crea o armată de oameni dar singur nu poate avea puterea unei forțe de muncă exercitată de o armată de oameni. Astfel clarificăm ideea că socializarea umană creează o armată dar socializarea unei armate controlată de un om încalcă și modifică legea manifestării libere a omului social. Astfel concludem  că în o societate de dragul societății contrazice legea fitlrii care spune ca omul are drag de socializare doar cand își  manifesta liber socializarea. 

Un alt punct pe care îl aducem la lumina este regula de manifestare liberă în societate, libertatea de manifestare liberă și liberalizarea manifestărilor libere în societate. Astfel înțelegem că firea umană are anumite manifestări care în anumite împrejurări pot fi considerate libere în funcție de vârstă mediu timp si persoane implicate în care aceste libertăți se manifesta natural si nu alterează  manifestarea naturală a firii umane. 

înainte de dezbaterea subiectelor aducem în atentie limitele firii umane și  integrarea acestor limite sănătoase intr-o societate care generalizeaza forța umană și manifestările acesteia. Prin aceasta concluzie intenționând să aducem în vedere formele prin care societăți antice care s au modernizat trecând peste granițele generalizării limitelor umane ajung la un declin aproape greu de inteles cand în general societatea avea reguli bile stabilite în legătură cu liberă manifestare a firii umane. Prin aceasta prelegere dorind să înțelegem de ce calea pe care societatea actuală a intrat deja pe această cale de modernizare care dezinteresează libertatea de manifestare a firii umane de libera manifestare a firii ajungând la tragicul sfârșit exemplificat în societățile antice astfel socializarea nu mai este sustenabila liberei manifestări a firii umane. 

p.s. platon aristotel socrate alexandru el mare grecia roma constantinopol europa coloniala incluziunea globala poli teisti mono atei economo indatorați toti au devenit unele si uniic prin eilalti renuntand si devenind alt ceva intrebarea este noi declinistii in ce ne nastem, oameni?

cuvinte spațiu timp si dimensiuni

 48 de recreeri ale timpului actualizat 

un om a fost o data lut și îl lipea în forma unei case popi ridica în podul unde ursoaica torcea când zilele tremurau de vifor ca grâul sub așternutul alb în care se liturghisește în nămeți și  așteaptă nemurirea și slujește la vale și la deal ogrăzii iar cloșca pe cuibar așteaptă puii pe gura beciului din care anul trecut brumăriu așteaptă toamna care tot una i se par ca celelalte înveșnicite în răcoarea din care s-a întors cu mintea în pământ îngenunchiat revarsă dorul de a trăi mintea înțelege ce visul întrevede și ușile se deschid spre unde chemării ceasului îi va veni vremea când călătoria continuă uitând ale trupului hățuri bifurcate de ambele părți ale abisului țurih hăis ori ța la deal turma acestor vremuri tulburate nu asculă de străini și se lasă dusă cu tot cu păstorul minții dincolo de jurnale îngrămădite cu deznădejdi prăpăstioase în care umplem goluri dintre noi cu legături înjugate cu anevoie la soarta înăsprită de vremea cu zâmbet mic pe cer și dinți la stresini când aburul își oprește călătoria pe florile de indigo luminos când gerul sărută fereastra prin care gerul coboară trepte spre întunericul sufletului în care colcăie voia lumii uitând de camera a cărei îmbracăminti luminează calea spre dincolo de verticalizatul orizont al acestei anevoioase călătorii.

mai direct vorbind discret așa cum lumea te împinge în neantul în care vrea să se arunce ca paznicul din secara la care stă cu spatele spre propriul neant la care spatele ne îndreptăm ca din gol neantul te absoarbe din interior căzând spre liniștea adiată a lanului în care rostesti lapte cu un spic în gură și îți înghiți propriile cuvinte cu care te sufoci si te simți trădat de propria inocență care te vatămă și alegi să renunți la monolog când cheia acestor destăinuiri o ai si spre o lumina în care orbecăi poți calauzi pe cel ce privirea spre neantul unde oameni deificăm ca ziduri pentru a cădea în mlaștinile lor din ale noastre ca într-un lan de secară ce te absoarbe sub linia orizonturilor în care lumina nu mai tresare și frigul te împresoară iar propriile nepuținți implodează în lacrimi și speranțe deșarte care șiroiesc pentru cei pe care i-ai tras după tine ca pentru cei care te-au tras după ei de dincolo cu drag din brațele celor care te au adus pe lume

trecând peste acest pod spre lumina de la capătul fântânii aripi te lovesc peste chip pentru a nu vedea taina ce nu mai ai voie să o vezi legat în obezile ce liber ți le-ai așternut tiptil le târăști după tine ca tremurul încleștat pe calea unde ți-ai împrăștiat soarta și pe tine cum te vei elibera când celorlalte lanțuri pe care le porți eliberator când vei putea găsi putere sa spui nu celor care te înrobesc de care cu jurământ înhumat te-ai legat în ale duhului mai ai oare voie să intri prin ușile împărătești după ce creștem și ne înmulțim ca grâul dar nu pentru a moșteni pământul.

p.s. dînd sfârșit poliloghiei începute cu bine o noua zi întâmpinăm