48 de recreeri ale timpului actualizat
un om a fost o data lut și îl lipea în forma unei case popi ridica în podul unde ursoaica torcea când zilele tremurau de vifor ca grâul sub așternutul alb în care se liturghisește în nămeți și așteaptă nemurirea și slujește la vale și la deal ogrăzii iar cloșca pe cuibar așteaptă puii pe gura beciului din care anul trecut brumăriu așteaptă toamna care tot una i se par ca celelalte înveșnicite în răcoarea din care s-a întors cu mintea în pământ îngenunchiat revarsă dorul de a trăi mintea înțelege ce visul întrevede și ușile se deschid spre unde chemării ceasului îi va veni vremea când călătoria continuă uitând ale trupului hățuri bifurcate de ambele părți ale abisului țurih hăis ori ța la deal turma acestor vremuri tulburate nu asculă de străini și se lasă dusă cu tot cu păstorul minții dincolo de jurnale îngrămădite cu deznădejdi prăpăstioase în care umplem goluri dintre noi cu legături înjugate cu anevoie la soarta înăsprită de vremea cu zâmbet mic pe cer și dinți la stresini când aburul își oprește călătoria pe florile de indigo luminos când gerul sărută fereastra prin care gerul coboară trepte spre întunericul sufletului în care colcăie voia lumii uitând de camera a cărei îmbracăminti luminează calea spre dincolo de verticalizatul orizont al acestei anevoioase călătorii.
mai direct vorbind discret așa cum lumea te împinge în neantul în care vrea să se arunce ca paznicul din secara la care stă cu spatele spre propriul neant la care spatele ne îndreptăm ca din gol neantul te absoarbe din interior căzând spre liniștea adiată a lanului în care rostesti lapte cu un spic în gură și îți înghiți propriile cuvinte cu care te sufoci si te simți trădat de propria inocență care te vatămă și alegi să renunți la monolog când cheia acestor destăinuiri o ai si spre o lumina în care orbecăi poți calauzi pe cel ce privirea spre neantul unde oameni deificăm ca ziduri pentru a cădea în mlaștinile lor din ale noastre ca într-un lan de secară ce te absoarbe sub linia orizonturilor în care lumina nu mai tresare și frigul te împresoară iar propriile nepuținți implodează în lacrimi și speranțe deșarte care șiroiesc pentru cei pe care i-ai tras după tine ca pentru cei care te-au tras după ei de dincolo cu drag din brațele celor care te au adus pe lume
trecând peste acest pod spre lumina de la capătul fântânii aripi te lovesc peste chip pentru a nu vedea taina ce nu mai ai voie să o vezi legat în obezile ce liber ți le-ai așternut tiptil le târăști după tine ca tremurul încleștat pe calea unde ți-ai împrăștiat soarta și pe tine cum te vei elibera când celorlalte lanțuri pe care le porți eliberator când vei putea găsi putere sa spui nu celor care te înrobesc de care cu jurământ înhumat te-ai legat în ale duhului mai ai oare voie să intri prin ușile împărătești după ce creștem și ne înmulțim ca grâul dar nu pentru a moșteni pământul.
p.s. dînd sfârșit poliloghiei începute cu bine o noua zi întâmpinăm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu