Un roman ongoing

EP. 8.

-Dacă ești cine cred că ești, dovedește-mi că ești reală. O palmă i-a mutat fața din loc.

-Ha, eu simt durerea și în vis.

- Cât timp?

-De ce nu mă iubești?

-Întoarce și celălalt obraz! A doua palmă a pocnit și mai tare, mâinile Elei erau amorțite.

-Credeam că nu există palma peste celălalt obraz. Țin la tine de atâta timp și nici măcar nu ai milă să îmi oferi un gest de tandrețe!

-NU faci diferența dintre vis și realitate! Te-am sărutat în timp ce dormeai?

-În vise nu simt sărutul.

-Dar poți să mori! Învie-te singur de acum înainte.

-Mi-e foame, nu pleca...

-Nu ai nevoie de mine!

-Crezi că fără mine vei rămâne aceeași? Moartea mea te face vie! Mă readuci la viață ca să menții în mine ceva viu, redevenind întreg, preferi să mă lași să mor, pentru a mă aduce pe acea cale ce te pune în lumina dorită. Spui că nu te cunosc, spui că nu te înțeleg, vis sau realitate, lași pe suflet imprimat modelul mâinilor ce cară mortul la viață. Reală sau ireală, esti cea care învie viața într-un mort. Vrei un adormit pe jumătate viu, sau viu pe jumătate visător? Ce vrei să fii? Un înger al morții? Al vieții? Al unui muritor? Eu sunt cel ce te pune în valoare, fără mine, ești normală!

-Fără mine, ești un mort!

Plecarea-i fără adio, odată cu speranța vieții, l-a lăsat, din senin, mai credincios. Se ruga să nu moară înainte să îi treacă supărarea.

”Necrologul zilelor pustii”

   De mâine, nu mai mor. De mâine, nu mai refuz vieții drumul. Sunt trăiri, de care omul are nevoie ca de aer, le voi găsi pe toate. Sunt oameni care trăiesc veșnicia, eu voi trăi prezentul. Sunt oameni care sunt buni la ceea ce fac, eu voi deveni bun la ceea ce sunt. Sunt oameni care trăiesc pentru alții, eu voi trăi ca să mor liniștit. Sunt oameni care știu cine sunt, eu voi trăi ca să știu ce fac. Sunt oameni care caută ceva nou eu caut să pun în valoare ce am...

-Oare chiar îmi pun piedici vieții? De ce să îmi refuz calea pe care sunt, doar pentru că sunt nevrednic de ea? Am încetat să fug dar am renunțat la viață. Încerc să leg capete diferite doar de dragul unui nod. Sunt pe drumul cel bun? Sunt rătăcit, un intrus prin propriile vise?

Un roaman ongoing.

EP. 7.

   Un alt coșmar îi cuprindea toată realitatea, dar de data asta, duredea visului l-a ghidat singură spre realitate. Era întins pe jos, în mijlocul intersecției, în timp ce un picior în cap îi dezmeticea toate simțurile. Lovitura i-a făcut urechile să țiuie și creierul să se zbată ca o legumă într-o conservă sub presiune. Un țănăr bețiv încerca să bâlbâie câteva sfaturi.

”-Dă-te mai încolo să mă întind și eu”. Îi mai trebuia un brânci și intra direct în pat, învelinduse cu dulceața beției, căzut comă alcoolică. Andrei avea nasul spart și partea dreaptă a feței îi era amorțită total.

-Ce zombalău sunt! Pretenașu mi-a salvat moartea. Dacă insista, îmi zdrobea capul și... Pentru ce o moarte inutilă!? Pentru ce atâta ură inconștientă. Pentru ce un război inutil, în care putem să mor din prostia unui bețiv. 
-O inconșiență raținalizată sub-uman! O moarte ilogică, o viață irosită printr-o moarte stupidă! Cu gândul la moarte, pe drumul spre casă, tremura incontrolabil de furie îmbibată cu frică.

 *

  Dimineată s-a trezit mângâiat pe ochiul vânăt de mâna caldă și moale a Elei.

-E mișto nu? Aseară am primit-o. Ochiul părea învinețit grav dar asortat cu un zâmbet larg și vesel provoca până și unui bătrân să își ofere ultima suflare unui ultim hohot de râs. Ela îi ținea capul în brațe, arăta ca un cățeluș ce latră de durere. Se abținea cu greu să râdă printre frisoanele de durere și frică.

-Pentru ce te bați ca un golan?

-Nu pentru tine.

-Arătai bine lipsit de apărare?

-Tu l-ai pus să mă trezească?

-Te-a cărat tocmai din tren! Cât credeai că rezistă?

-Betivul?

-Era Tinu!

-Cine e tinu?

-Știi de ce mori în preajma mea?

-Pentru că ești un înger al morții.

-Pentru că mi-ai salvat viata.

-Știi de ce ești îndrăgostit de mine?

-Pentru că te urăsc?

-Pentru că... ai uitat?

 Întunericul i-a scurcircuitat rațiunea și s-a lăsat pradă morții, fără scăpare.

-Când realitarea îți joacă feste, poți avea incredere în vise? Deși se afla într-un vid total, singura lui problemă rămânea realitatea.

-Pentru a afla adevărul nu trebuie să confunzi lăcomia cu iubirea! Îi șoptea conștiința contopită în rațiune. -Dacă moartea și iubirea dau sens vieții, cum a ajuns o femeie să îmi ofere moartea, iar viața să se termine cu iubirea? Poate că, în realitate, doar ea iubește, iar eu simt iubirea ca pe o altă natură primită și împărtășită intact. În preajma Ei îmi primesc ultimul sfârșit, dar viața mă primește ca și cum nu m-a pierdut.

   S-a trezit fără să își amintească ce a visat. Cuvintele necrologului venise de la sine. Se șimțea încolțit de prezența pură ce începuse să îi devoreze singura particulă de realitate ce îl păstra afară din vise.

”Necrologul primelor iubiri.”

   Nimeni nu uită prima dragoste, dar nici Dumnezeu nu îl iartă pe cel care o pierde. Iubirea, e și bună și rea, nu poate fi vândută pe ceva mai bun și nici nu poate fi mai rea.. De mâine, totul va fi bine. De mâine, voi îmbătrâni cu folos, în fiecare zi. De mâine, voi iubi pentru ultima oară. Diferența dintre azi și mâine sunt opotrunitățile ce trec. Adevărul se află în ceea ce la sfârșit nu rămîne al tău. Când totul rămâne la tine, nu mai ai pe cine minți...

   Scrisul nu îsi mai găsea logica, stătea în pat, nemâncat și nedormit, încercând să își treacă trecutul printr-o conștiință reală.

-M-am lăsat prea mult ghidat de rațiune sentimentală și egoism. Trezindu-se vorbind tare, din senin, tresare la vocea de pe fundal.

-Cred că a sosit momentul să îți dai seama de ce mă iubești. Îi răspunde Ela de la marginea patului.

-Nu voi face pentru nimic un pas înapoi.

-Nici pentru viața ta? Tu, nu mai gândești din cauza iubirii. Uită-te la cei din jur, ei, vor fi ancora în realitate și nu vei mai fi pierdut.

-Ce am de câștigat?

-Un vis nemuritor, atunci, pentru tine, voi deveni viața.

-Ce am uitat...?

Un roman ongoing

EP. 6.

-De ce te ai venit în locul din care știi că vii nu se întorc?

-Am uitat ceva?

-Pe mine?

-Da. De acum, altcineva mă va aduce înapoi.

-Nu trebuia să te întorci aici, prezența ta deranjează. Viu sau mort râmăi în viață doar în trecut, viitorul îmi aparține.

-Nu sunt aici să mor!

-Ai găsit-o? Trăiești vise reale, dar tot nu exiști, fără realitate. Doar un cântec pentru adormiți te va trezi, de ce rătăcești singur?

-Plec din mine, devin din ce în ce mai mic, iar ea devine totul, și mă pierd.

-Ești mort, nu mic. Ea te aduce la viață pentru că nu există. Tu când exiști?

-Acum?

- Aici realitatea îți aparține, dar viața nu e un vis. Ești acasă când tot ce îți aparține e al tău, tu fugi și în vise, trebuie să mă întorc visul s-a terminat.

-Îmi asum responsabilitatea pentru ce e real, dar viitorul e departe de adevăr.

-Preferi un vis fără viitor? Spor la sperat! Nu ai nevoie de ajutor așa cum nu am nevoie de tine. Stăpânește-ți viața și atunci vei avea de oferit ceva real.

   Departe de casă,  înconjurat de mulțime, își petrecuse timpul mort, urmărind ca într-un următor capitol să asume pe deplin numele de necrolog.

”Criza unui veșnic adolescent”

   Înconjurat de vise reale, am uitat un singur lucru, să devin real. Când toate se leagă, eu mă destram. Devin singur și mor. Nu poți oferi viață unui on singur. Cel ce își are viața o irosete, cel ce și-o oferă primește încă una la ofertă. De mâine voi iubi, ce stupid să iubești fără iubire. Cel ce își dă viața pentru nimic, și-o pierde. Când primești și oferi viață, cine îți va găsi viața pierdută? ...

-O păstrez până mai târziu, ți-o returnez când ești pregătit să le primești. Era în tren și de pe scaunul din față, Ela cu rucsacul în brațe, citea cuvintele ce se așterneau în rânduri din penița îmbibată cu cerneală neagră.

-Ce? De unde vii?

-De pe foaie.

-Te-am ținut în mână tot timpul? Sunt iar mort?

-Da, dar nu real, de data asta viu. Degeaba dezgropi trecutul, dacă nu scoți la lumină viitorul.

- Trebuie să te întorci în trecut? Omul mort nu mai are viitor!

-Dar, de ce nu și trecut?

-Moartea ta, îmi aparține. Îmi ești dator cu o moarte, întreabă-te dacă trăiești!

-Nu!

-Azi, a câta oară e când mă vezi?

-Credeam că te văd doar când mor.

-Nu, când învii. Moartea ți-a fost luată în schimbul numelui tău. De aia recunoști chemarea morții fără să mori. Eu te strig după numele tău real, așa învii.

   Inexistența lui în universul Elei îi fura si mica existență ce îl înconjura, aruncându-l într-o singurătate desăvârșită. Dialogul cu persoana care îi avea moartea, îl secătuia de viață.

-Te cunosc atât de puțin, Cine ești?

-Tot, ce faci sub protecția mea, îți va face prețioasa moarte să se evapore ca un fum de tămâie.

Nu își dăduse seama că frica de moarte era acea barieră ce îl proteja de ea, iar acum îl stăpânea și viu.

-Nu știu să te apreciez deplină, ci doar frânturile ce te las să mi le oferi.

-De ce nu mai scrii despre mine?

-Te văd doar în vise. Cum vrei să scriu ceva real?

-Când ai murit destul.

-Cine ești în realitate?

-Nimic din ce visezi. Mă vei vedea reală când vei fi viu. Ce vezi în viitor nu e real, eu sunt.

Un roman ongoing

EP. 5.

”Necrologul Trandafrilor Roșii”

   Realitatea nu se poate numi vis și un vis nu poartă vina de a fi real.

În taina nopții legiunile Serafimilor așteaptă ordinul ofensivei, dar trâmbițele le răsună armistițiul. Omul, și-a pus legământul peste pecețile vieții, îngânând versetele cincizecimii, jurându-și viața camerei întunecate scufundate în licăriri de lumânări...

   Al treilea necrolog suna promitător dar avea nevoie de aprobarea vredniciei, în fața persoanei cu care îi greșise cu viața. Avea să urmeze călătoria până la marginea țării, șapte zile depărtare aproape de cetățile singur aglomerate.

   Noaptea nu mai venea iar Ela nu îi răspundea la telefon.

-Va fi aici... Aici Unde?  Locurile în care o putea găsi erau lipsite de ea, începea să îi pună sub îndoială existența. Clipele petrecute alături de ea deveneau lipsite de materialitate și logică. Alergând peste tot, observă că din capete opuse ale orașului se apropie în pași legănați, o înmormântare și o nuntă îndreptându-se spre intersecție. 
-Cine vor ceda primii?  Cei morți cu tristețea, cei vii cu bucuria?

   Era de negăsit, până acasă nu mai avea fărță să fugă. Aerul era irespirabil. Acum era momentul cel mai nepotrivit să deie peste ea, dar sigur îl va aștepta acasă.
   Intrat în casă, de oboseală, putea dormi pe podea de la intrare, dar gândul la patul cuprins de lumină îl ținea în gardă. Prin ușa intrării, larg deschisă, prezența ei fantomatică trece pe lângă el în neștire. Marginea patului devenise cucerită de odihna ei. Trecând târâș de dreptul ușii camerei lui, se simțea intrând ca un fur într-un spațiu sfânt, străjuit de liniștea somului ei, părea istovită.

-Trezește-te! Trebuie să plec. Se afla în genunchi la marginea patului, aproape șoptindu-i în ureche.

-Când? Întoarce-te repede!

   Ieșind pe ușă fără nici o speranță de a se mai întoarce, aștepta să fie înplorat de muza morții lui să mai rămână. 

-Am uitat cum e să mor... Oare ăsta e ultimul drum ce mi-l așterne restul vieții în cale? Viața este energia ce mă face viu. Sunt ca un bec ars. Un urlet de groază îi pironii pașii pe loc.

-NU pleca..!! Moartea nu putea fi?! Era încă viu. Dar nu era!

-De ce nu îmi pot trăi și eu viața de la un cap la altul fără întrerupere. Trupul îi era stupid și plânsul ei patetic îi golea trupul de viață. 
-Sigur e un alt vis jalnic. Dar nu era. Nu o sințea, dar ea era agățată cu tot trupul de mâna lui.

-Ești rătăcit! Unde pleci?

-Cu cât știi mai mult cum e cu moartea, cu atât ai vrea să vină la timpul ei, fără știrea ta. Îl simțea mort dar, era sigură că este încă puțin viu.

-De ce refuzi simpla regulă a vieții?

-Pentru că sunt viu! Dar nu era. 
-Sunt viu, și tu nu exiști!

-Nu pot trăi moartea ca tine, eu voi trăi, tu ai murit. 
-Tu vei trăi știind că vei muri, eu mort fiind voi ști că încă-s viu.

-Te voi uita, vie fiind, ești doar un praf în ochi, un praf mort. Atunci și-a dat seama de prezența rușinii mortului când se vede plâns de cei iubiți. 
-Era dezonorant să nu mai poti trăi. Era o nepuțință să nu mai trăiești. Să vrei să trăiești sute de vieți, dar pe a ta, să o mori. Nu era viu, dar se afla neputincios în visul ei.

-Te voi salva mereu, păcat că nu exist.

Un roman ongoing*

EP. 4.*

 În dimineața următoare s-a trezit respirând greu, se afla cu toată greutatea pe pieptul lui.
-Nu crezi că moartea e prea reală pentru tine?

-Ești un greu de cap? De câte ori te-ai născut să te crezi atât de mort. De ce vorbești despre o cale neumblată? De ce gândești la ceea ce morții cunosc doar o dată. Crezi în înviere și te reîntorci, de ce?

-Nu eu simt moartea ci voi cei vii! Morții simt speranța de dincolo.
 Pentru Ela nu era răspunsul la care se aștepta.

-Îcerc să te învii nebunule! Lacrimile îi curgeau șiroaie de pe trupul ei pe al lui. Cuvintele ei repetate de trei ori au fost înțelese într-un sfârșit, de dincolo de viață. 
   Frumusețea ei aurie nu pălea din spatele suferinței, deși era mort, inconștient de cele ce se întâmplă, începuse să respire încet dar încă adormit. Își visa propria înmormântare cu un sobor de câțiva preoți grăbiți, doi copii stingeau și aprindeau lumânările puse pentru el în afara Bisericii la intrare.* Când s-a trezit simțea o urmă de sărut. Perna și pieptul îi erau ude, iar trupul rece și amorțit.*(în memoria unui tânăr dintr-un accident de mașină.)

 Pe telefon avea încă un mesaj de la ea.
”-când voi muri vei veni la înmormântarea mea?”

-nu.

 Plânsul parcă îl molipsise. Își plângeau propria moarte și tot ce aveau de pierdut prin ea.