Imperfecțiuni desăvârșite ale așeptărilor iluzorii de săvârșire totală

48 de adevăruri culese din firmiturile de pe calea vieții.

    Gândurile zile au trecut, cu fiecare zi a câte unul, ba despre rușine, ba despre ajutor, ba despre adevăr, dar acum, chiar că ajungem la o învătătură de sfărșit a zilei ce oferă gândul, zilei viitoare, toate cu scopul de a antrena un caracter monopersonificat cu tărie de caracter și coloană vertebrală dintr-o bucată.
   Zilele trecute am terminat idiotul, de Dostoievski. A doua carte serioasă, pe care o citesc, din cele scrise de el, fără sa îl iau în considerare pe Jucătorul. Idiotul e mult mai condensat în aprofundări naturale, intuitive si filosofice în adâncurile intangibile ale psihologiilor nenaturale: a crimei, a desfrâului, a beției și alte păcate promovate, limitate de câte o cădere nervoasă, și mai apoi justificate cu arcumente semi-creștino-ateo-teologice. Unii, il fac pe autor, sfânt, eu il consider semi-diabolic prin inconștiență. De ce? Pentru că nu e nici creștin autentic care își justifică faptele prin credință nestrămutată, nici ateu pacătos care se complace în starea lui, ci este un dornic de perfectione a păcatelor din care te poți scoate cu refuz al faptelor dar nu al complăcerii în fapte, ca motiv spre un urcuș al perfecțiunii, el vrea perfecțiunea din imperfecțiune.
   Ei bine, eu declar, că imperfecțiunea nu este o stare a lipsei perfecțiunii ce se perfecționează prin așteptarea sau țintirea perfecțiunii, ci (aici easte foarte sensibilă diferența dintre ideea lui, cea unanim propagandată și cunoscută, dar ca înțeles fiind enorm diferențiată, intenționat sau involuntar) imperfecțiuna nu este o stare de așteptare sau lipsă a perfecțiunii ci este o perfecțiune cu un ”im” in față ce semnifică imposibilitatea prezenței desăvârșite a perfecțiunii. Adică nu există iubire perfectă cu dedicație desăvârșită. Această idee este fundamental contrară iubirii holiuiene sau hinduse sau cea asteptată și prezentată în Idiotul sau cea care se deduce din dorințele Doamnei (pierdutei pe cale) Bou.Ovari (nu am citit-o dar deja prezic ce poate conține: starea femeii de evoluție și emancipare sentimentală și socială și familială, regândirea poziției ei în societate și alte prostii, Prostii ce la timpul lor erau parțial adevărat-benefice și revoltătoare pentru a avea impactul așteptat), dar ideile s-au cam invechit și trebuie regândite(până și cele de incertitudine a lui Hamlet al lu Shakespeare: adică răspunsul la epica intrebare (după mine) fiind ”care”este: poți fi, doar dacă ai certitudinea că ești și rămâi, negând total varianta de a nu fi, și în același timp poți a nu fi, dar cu totala dedicație spre a nu fi, fără incertitudinea de a mai fi, prin urmare amândouă răspunsurile sunt adevărate, dar niciodată împreună: + cu + egal -, ca în logică; incertitudinea urmată din unirea celor două certitudini unite în incertitudine, ducând la răspunsul, evident, al nulității, nici de a fi, nici de a nu mai fi, adică, dacă rămânea, moartea îl mânca, iar dacă nu rămânea, tot moartea îl mânca, diferența fiind, că, în acest caz greutatea de a rămâne în istorie cădea spre uitare, nu spre memorare, nu ca în primul caz, diferența făcându-o: lupta fidelă pentru a trăi, sau lupta fidelă pentru a-și dedica moartea pentru întărirea dreptății); femeia nu poate fi perfectă și nici sentimentele ei cu care se dedică, dar, pentru a te exprima decent, ai nevoie de o parțialitate și unicitate în imperfecțiune, cu care îți manifești emanciparea, adică, ai dreptul să alegi, dar nu de mai multe ori în același timp fără noimă la nesfârșit toate de o dată, ci o singură dată, fidel și definitiv; asemenea s-ar impune și decenței bărbatului, dacă nu s-ar arunca și el în aceste indecizii feminine numindu-se afemeiat... daca continuă evoluția emancipărilor în halul ăsta femeile nu ar mai avea drept de a alege bărbați și nici bărbați, femei, ci doar o perpetuare a sentimentelor în genul de care aparții, aceasta fiind cel mai logic și perfect deznodământ la această incercitudine ce afectează civilizația ca o ambuscadă.

    Să trecem la ideea de la care trebuia să plecăm, ca premiză, spre argumentare: nu există, perfecțiune, pentru că nici un om, nu e capabil de ea. Dacă, i-ar fi disponibilă acestuia, i-ar fi fost posibilă mai întâi o relație de perfecțiune cu creatorul, dar de milenii cei mai recunoscuți de pe acea scară a înaintări spre divin se plâng de cât mai multă imperfecțiune. Prin urmare, dacă cu creatorul nu poți avea o relație perfectă, probabilă doar prin sacrificiu, cum poți aștepta fidelitatea cuiva fără să o sacrifici pentru dorințele proprii, astfel, apărând dramele, din cauza nemulțumirii, cu parțialitatea(și iar ajungem la individ, contra persoanei individuale sau dependența individuală de sentimentele individual-personale a celor gravitant-înconjurători), orice lucru parțial, pâna și ieșirea din mamă,  creează o imperfecțiune de contopire sentimentală, diferită decea promovată prin grotesc(citadelico-urbano-civilizator), că alt mod de contopire nu poate fi palpabil realizat. Dar, de ce, unicitatea, sacrificiul și puritatea sunt cele mai fidele descrieri ale perfecțiunii vă las să vă dați seama voi.

P.S. Dacă ai iubit un pic, să nu crezi ca nu ai iubit deloc, pentru că iubirea este indefinibilă datorită imperfectiunilor, dacă era perfectă era definibilă conform urmărilor unui proces logic. Daca crezi că nu ai iubit de loc, când erai doar puțin îndragăstit (nu total din cauza compromiselor nesacrificate) era doar orbirea cu așteptarea ei, și  neîndeplinirea iubirii perfecte. Inexistente din cauza incertitudinii ce stă, ca bază la structură, de aceea, orice lucru perfect, e susținut de afirmații doar concrete, vizibile cu filtrul incertitudinii, adică, cu cât mai mult, cu câte puțin imperfectă, o mică perfecțiune este, cu atât mai frumoasă devine. (=patima)(contra simplitații unice nestructurate a unei mici perfecțiuni cu indisponibilitate spre argumentare=imperfectă prin nedefinire)

Elemente constitutive și motorii ale vieții contra concepte ale originii prin concepție sau dezvoltare evolutivă a acesteia

48 de înțeleduri deduse din nimic

    Se pune următoarea problemă: când ești invitat de cineva care organizează un eveniment, în ce caitate te afli prezent acolo și de ce. Întrebarea vizează strict urmatoarea parte problematică: Tu te afli cu acea persoană ce te invită?, tu te apfli alături de ea, tu te afli pentru acea persoană, tu te afli din cauza acelei persoane, tu te afli pe seama acelei persoane, tu te afli acolo pentru a te împărtăși de evenimentul organizate ale acelei persoane, pentru a te folosi de eveniment, pentru a participa la eveniment, pentru a susține evenimentul, pentru a te alătura evenimentului, și așa mai departe la nesfârșit.
     Unde bate de fapt problema. Cu toții ne folosim de viață și servim vieții: motive, scopuri și surse pentru a o susține; prin urmare e un schimb echitabil, mai mult sau mai puțin depinzând de atitudinea, mulțumirea și voința de a crea evenimente, de a le perpetua și de a nu uita echitabilitatea.
   Viața stă la baza schimbului echitabul, dar în spatele acestei răceli echitable se află viața, ce încălzește sau îngheață acest schimb. Se deduce unde vreau să ajung. Acolo unde omul este corect și oferă cu bucurie, viața îi oferă în schimb bucuria că a oferit, sccimbul care răcește este așteptarea bucuriei sau recuperarea aceleiași monede oferite, prin urmare bucuria izvorăște din fapta de a oferi nu din contracostul faptei adică bucuria nu se cumpără cu bani... am dat-o în balării nu aici voiam să ajung(bucuria fiind scopul inițial al vieții prin urmare perperuarea serviabilității echitabile se aplă ca principiu la baza vieții).
   Abordând problema din alt unghi, putem deduce că omul este o ființă atemporală care trebuie să își deie seama de caracterul său atemporal folosindu-se de simpla atemporalitate, pentru că, după o analiză logică, atemporalitatea se află în exteriorul ei și separată de temporalitete prin limite aperceptive dar deductibile intuitiv. O premiză pentru susținerea acestui fapt ar fi modul în care mintea omului sau mai clar rațiunea în care gândurile fluctuează, are caracter atemporal, rațiunea folosindu-se de fluența mono vectorală a timpului, adică, mintea cu greu plasează un gând în perpetuare constantă și echivalent sincronizată cu prezentul pe acest vector al temporalității, adică, rațiunea folosește în sincron și elemente constituite din evenimente exacte ale trecutului și elemente probabile ale viitorului, acest sincron fiind o posibila caracteristica a caracterului atemporal al rațiunii omului, temporalitatea fiind cea mai practică metodă de a creea o premiză pentru a dovedi atemporalitatea unui fapt sau lucru.

P.S. dualitatea bisincronizată a rațiunii bivalente creează o necesitate a servirii prin servire astfel relația de echitabilitate se creează prin renunțare, oferire și supunere premergătoare pregătirii pentru primire echitabilă a servirii.
PP.SS. ce rușine pe noi oamenii că Cel ce a ceeat lumea a fost nevoit sa vină pentru a servi(-o), omul neputând, cu toată independența oferită să găsească sau să regăsească această cale a echitabilității prin servire, din lucrurile atemporale cu care omul se poate servi cu neechitabilitatea de a se servi primul. de aceea cine supune un lucru serviirii acel lucru se denaturează conform servirii, servirea naturală intrând în carență iar firea pierzându-și abilitatea de a servi viața.

Divergente dedublate sau ghid de istrucțiuni pentru folosirea normală a umanității

48 de gânduri nefiltrate

   Cu aceleaşi nedumeriri îmi continui marşul spre siguranţă, şi adaug greutăţi aceleaşi pietre de moară din alt punct de vedere.
    Zilele trecute vorbeam cu un amic şi dezbăteam un subiect prin două feluri de argumente: prin negare, ajungând la adevăruri greu palpabile, și prin afirmare care duceau cu greu la o conglomerație unită într-un singur ciorhine ce avea adevărul infim greu de crezut din cauza simplității.
  De filosofat e mult pe baza asta.
   Omul căutând constant argumente pentru siguranță, negăsindu-le (sau nedându-le crezare din cauza veridicițății brutale și siguranței cu care oferă afirmarea totală fără ocolicuri dar atat de sensibile încât pot fi ușor trecute cu vederea) în afirmare le dobâdește ușor în negare, negarea dispersand adevărul în mai multe variante de neadevăr care unite prin logicitate (neadeăar plus neadevăr) dovedind un alt neadevăr ce are potențial de contraafirmare a adevărului (făcându-l un adevăr invariabil datorită adăugarii artificiale a unor premize false deduse prin contraafirmare) (daa sigur poate foarte probabil). Pe când afirmarea te pune direct pe fascicolul adevarului intuind punctul de veridicitate, dar știința mai întai trebuie să problematizeze un lucru pentru a-l defini (sau a-l dezbina, un adevăr care își este premiză șinelui neavând utința de a fi despărțit în particole definibile)), de aceea afirmarea nu oferă variante de răspuns la alegere, îngradind multitudinea de alegeri grește în defavoarea adevărului dar în favoarea liberei dreptăți prin care îți e mai ușor să greșești, prin greșeli creînduți o siguranță a existenței unui sau unor adevăruri.
   Dar nu despre asta voiam sa vorbim ci despre natura (greu de pus În cuvinte) omului de a sta neclintin în propria indentitate susținut de o structura a dreptații morale liber confirmată și consimțită. Vorbim aici de o dualitate: cea care creează o senzație de atemporalitate psihică în care refuzi naturalitatea cursivă a continuității faptelor înșirate într-un singur prezent la care participi în Sincron cu unicitățile tuturor la randul lor unic participând în același singur prezent (vă rog sa nu confundați screzănd că unii nu trăiesc în prezent (cei vii) având încă putința de a participa activ la prezentul lare participăm în comun), gandurile trecute intrând nu intr-o memorie constant perpetuă în prezent ci intr-o atemporalitate diferită de prezent dar accesibilă prezentului. (mai filosofăm altă dată). În opus sau paralel fiind coloana vertebrală a umanității adică dreptatea morală liber consimțită în personalitate ca un ghid de istrucțiuni pentru folosirea umanitații (Nealterate, nestricând natura si participarea naturală la viața prezentă nu cea fictivă din trecut sau viitor).
Adică pe scurt conștiința neâmpacată  ce dorește devieri naturale prin fapte și voi imorale cu o dependență de sursa aproapelui de moralitate spirituală si naivitate fizico psihica la care obligativitatea faptelor imorale este ușor impusă. si a doua natura a omului cea de participare și colaborare cu susinere la același prezent fără o încălcare a spațiului conșiinței morale individuale.

P.S. vorbim mai tarziu cu dumeriri mai clar conglomerate.

diamant neșlefuit

48 de abateri de la rău

   Dacă un bărbat este doar cu mintea la femei, sau la femeia lui, când mai are timp să fie și bărbat?
   Atunci când un diamant, cu potențial, este scos la lumină, din noroi, valoarea lui este doar potențială, fizic, fiind doar o piatră deformată, prin formare naturală. Continuarea se deduce, orice om care nu se supune întăririlor de caracter sau șlefuirilor, până la perfecțiunea minusculă, dintr-o piatră mare de caracter, rămânând o fărâmă valoroasă de personalitate.
   De trei ori câte trei, cere-ți iertare pentru aceleași, alte, fapte. De șapte ori câte șapte, credința te va mâtui; pocăința, fără bucuria credinței, este lacrima deznădejdii. Bucură-te, că ești capabil să te purifici în șapte ani cate șapte (calciu din oase se reînoiește total în șapte ani, și toată apa din corp este reschimbată în patruzeci de zile), de atâtea ori poți reînnoi o minte împietrită în patimile ei?

P.s. normal aș spune mai multe, dar am și alte lucruri de făcut, principalul este să rămân, eu, neîmprăștiat, așa că voi mai rămâne aici, până peste trei sute de cuvinte, numără-le!
  
   Când mă voi opri să mă supun linistii, armonios galagioase, când voi supune liniștea mintii îmbibat în răcoarea ei, vor răsunde cu tăcerea trecătoare, veșnic efemeră.
   Linistea nu se supune ci intri în  stare de egalitate cu ea, bătăile inimii, ciripitul păsărilor, adierile vântului, susur de râu, sclipiri de apă, gânduri, simțuri și vise ale clipei. Toate visele, sunt reale, când traiesc în prezent. Imaginația, poate crea, și trecut, și viitor; dar prezentul cui îl lăsăm? Câte momente de prezent pe secundă ești capabil să trăiesti? Trăiește-le pe toate! Nu irosi nici o clipa a prezentului. Nu te îndatora viitorului și nu lăsa datorii trecutului. Simte ceea ce esti, gâseste armonia tuturor lucrurilor ce îți răsar în cale, fără sa le cauți, atunci, vei trăi în uimire și în continuă descoperire a sinelui și a tuturor.

P.S. Spor în ascultare de rânduielile zilelor, puse toate la timpul și locul lor. (corecturi si diacritice, la cerere, ca sa ma asigur ca cineva citeste  :)