Anarhist întârziat.

 Apreciez gestul multora de a investi har în cursuri, dar vă declar domnilor doctori inapți pedagogic, bineînțeles, cu toată smerenia unui amator ca 48.

 Cu multă tăiere de voie mă abțin de la plasarea ultimelor întrebări capitale ce vor să mânjească cu multă rușine obrazul călăuzitorilor de vocație înaltă, dar cu lașitate suprim strigarea, la tăcere conștient fiind de vântul temporar ce îl provoc prin crăpăturile ușilor între-indiferente, de aceea îmi risc întârzierea înmânării diplomei de licențiat teosofic oferită amânat datorită tupeului nesmerit la timp, post-„vitem”. Iată a venit vremea ca sarea pămintului să fie cultivată în lumea ce se vrea dospită pentru a deveni pământul alb și carnea dăruită creației din era slujitorilor instituției post-adamice. Ne aflăm înaintea unei înalte fețe ce ne aruncă în coșul istoriei cu calm și auro-respect oferindu-ne un discurs eroic cu gust de plastic în formă de sân sterp,  unui orfan îndiplomat nesătul de foame. Poate unii ar prefera ca aceștia să se îmbrace în reala haină teatrală a vechilor împărați necreștini, să ne lege la ochii minții și să ne ofere sacrificiului inutil martiric anonim în pace. Evaporata conștiință îmbibată în studiile voinței de mărturisire pentru mântuiriea celor slujiți speră să-și fie luminătoare din obroc, și atât. Lupta muncii pe drept asumată extra-tainic, o las testamentar: la plinirea vremii de sus providate, să îmi coboare spre veșnica îmbrățișare a acelei rugăciuni cu bunicul spre înpământare, liniștea. Îmi permit o ultimă răutate și revin la normal: ani, ați șlefuit cu picioarele în apă rece mărgăritarele ce le aruncați acum anonimului lumesc, constient?

 P.S. Desăvârșit în caracter, îmi calc tiptil pietrele cărării ce le pavez viitorului.

Totul e bine.

 Devenit eu în urma celor 48 de decizii.

 În desăvârșirea auto-evaluării rămân ultimul, fiind primul care a avut răbdare să nu plece înainte de a fi prea devreme. Distant de implicare, fiind prezent intermitent, sar pagini pe care cartea și le lasă necitite pentru a crea un adevăr acuns prin post-descoperire. Sunt cel ce nu mai sunt, am devenit, instinctual întruchiparea celui ce aleg inconștient să fiu ascuns în pașii siguranței amicale. Privit în timp ca cel ce în prezent își face treaba și n-are nici o treabă cu normalul realității organizate. Dorind să redevin real scap de sub control iluzia, și-mi fac o cușcă din iluzii strigând de după gratii: „Gândiți-vă la ce veți face!” Inconștient de ce nu am de gând să fac nimic. Cu siguranță, dependent de vârstă și de timp, împing în vânt apropiați să-mi iau exemplul lor, săi văd de vor putea să zboare. Dar critic iar, și nu introvertit, încercând să ridic scări, din copacii pe care îi tai pentru a ajunge în vârful lor, nu știu ce vreau, dar încă vreau ce pot.
 Evit să-mi auto-impun până și propriile mele exagerate gânduri, valoarea în timp am deplasat-o în deciziile de moment, luate cu o autoritate atemporală. Nu ajung, încă, la acele momente de extra-comunicare în intro-existentă dar siguranța cu care mă îndrept spre locul în care vântul îmi va purta zborul căderii din prăpastie rămâne să mă ducă spre non-instinctualul inconștientului comunicat prin virtuți ale caracterului cicatrizat.

 P.S. Tu de acolo, participi la clădirea ta din plămada celor ce-ți rezistă schimbările cu amicitatea pentru care le mulțumești.

Trecut decis și viitor precis?

 De mult nu am mai vordit cu tine deși am fost uitat, aici, 48.

 Îmi acord argumentele unui vis purtat în rucsac, dar se pare că s-a umplut de real, un real mult prea greu pentru o călătorie eliberatoare prin uitări refulate responsabil. Știu că ești acolo! Poate te vei plictisi de întunericul apăsător din spatele mainilor și vei privi lumina din jurul tău. Când te ascund de mine, te văd în umbră, sunt eu, același tu. Știu că mi se acordă libertatea de a fi eu, dar cine sunt acel eu, și ce vreau de la mine, poate sunt ocupat cu auto-descoperirea și nu am țimp să îmi deham nedumeririle apăsătoare ale unui vânt ce a trecut lăsându-mă sufocat. Poate nu visez destul, sau poate am visat prea mult, ce să mai visez, farmecul lor era acea posibilitate a realului idealizat, acum visele sunt un branci al realității, ce rost mai au visele când aripile, fără care poți zbura, devin reale. În vis, când cad, secretul este să respir, și atunci, căderea devine o plimbare prin aer. Ne vedem la linie, eu nu pășesc la tine și tu nu pășești la mine, un echilibru ce previne pericolul de a ne lasa târăți la mijloc de celălal pentru a vedea unde începe realul când linia devine o cărare. Poate că am devenit eu destul, și a sosit momentul să devin eu și atât, poate că eu, cel ce pot deveni mai mult sunt cel ce nu fuge de mine. Un tablou rămâne același în orice lumină este privit, doar ca acea lumina cu care te uiți la tablou se reflectă în bucuria ochilor luminoși cu care primești noi impresii ce dovedesc metafora peisajului. O fi, metafora, un compromis ce ascunde ambalajul ferestrei prin care se va privi minunea înrămată, uităte în ochii pictorului si vezi ce a văzut în peisaj de a trebuit memorat pe pânză, privește realul și tabloul nu va mai avea întrebări nerăspunse, pentru că ai fost acolo.

 P.S. Plutind jumătate în aer și jumătate în apă... când atingi nisipul, nu înoți!

Sunt cel mai bucuros să mă cunosc.

 Mă am prieten de 48 de ori pe toți pereții de socializare. Hei tu! Da tu, ecou, te repeți!

 Imposibil este totul când nimic nu-i imposibil. Asta e deviza valului actual și nu știu dacă să mă bucur că am testat deviza și s-a dovedit a fi pe dos reală. Dar punând toate peripețiile în vitrină sunt mulțumit că m-am ales cu un detector de calm, cand toate scapă de sub control, e timpul să începi să te gândești la soluții, și eu sunt un expert în soluții temporare interminabile pentru probleme de durată.
 Încă o dată mă aflu cu un pas înaintea celuilalt mergând cu spatele spre lumină. Crezând că am mers prea departe mă opresc îmi trag sufletul, după care plec la drum, mai fac doi pași și ajung unde am zis că mă opresc când nu mai pot și mă întorc, dacă tot sunt odihnit de ce să mă opresc? Drumuri sunt destule voința de a mai face un pas contează.
 Deși sunt un militant pentru viața reală vânez trădătorii care se tot personifică în virtual, părerea mea este că niciodată nu ești destul de matur să te naști în virtual, deși sunt unul prea mult prezent în aceste iluzii impuse îmi pare rău că unii cedează și văd caractere tari de oțel și piatră de moară că devin logări. Zâmbesc trist când realitatea devine din ce în ce mai pustie împărtita în trei ierarhii: răbdători, reali și fotogenici.
 Am câteva reguli pe care cu greu nu mi le trădez: fii pozitiv indiferent de zi spatiu sau timp, nu te purta ca un adolescent sufocat de trenduri și fii unic. Ultima deși matematic sunt, nu prea îmi ies rezultatele calculelor, toate fiind echivalente când trebuiau să fie contra, oare chiar trebuie să dezvolt munca altuia ca să fiu un nou original, pentru că tot ce caut diferit să fie unic în cercetări ajung la concluzia că cineva mi-a făcut munca de-a gata și chiar îi mulțumesc acelui îngeraș care îmi trântește realitatea în farfurie ca pe un borș surprinzător acru.

P.S. Nerăbdător după acel uimitor, prefer bucuria când stau locului.

Înstrăinat.

 Îngrămădit, înconjurat distant de necunoscuții ce-mi vor frica singurătății indiferente, anonim numarul48.

 Puține se lasă spuse în ochii celor ce îmi văd speranțele destrămate prin tăceri în falsa voință a unui eroizat. Revendic moștenirile celor ce își amintesc frânturi din cel ale caror fapte s-au facut nevăzute povestitorului, dar fantomatica sa prezență împune lipsa unui rang prezent în respectul subiectivizat. Gândesc prea mult să fiu ca el, elogiindu-mi fiecare pas enigmatic conștiinței. Preventiv îmi închid ușile socializării pentru a nu-mi expune suferința unui zâmbet inutil ce îmi depersonalizează mica fortăreața a gândului din spatele plăcutei priviri impersonale. Îmi cer iertarea imaginii ce lasă urmele prezenței ne-voitei implicări ce îmi luminează reflecția ca cel ce și-a cerut iertare pentru tot nimicul ce și-l poartă responsabil. Personific fiecare om cu o lipsă de caracter de la prima vedere pentru a-mi înșela așteptările.
 Am dus cândva trăiri dincolo de ființă, și nici acum nu îmi dau seama dacă în direcția potrivită, poate eram în singurul loc potrivit, sau poate de fiecare dată mă aflu în locul potrivit indiferent dacă știu unde sunt rătăcit. Problema părea a fi limita rațiunii conștiente când irațional îmi târam sufletul după mine dincolo de marginea hărții. Explic lucruri personale până la limita confesiei, de acolo pun un străin indiferent la persoana a doua în pielea mea pentru a nu părea că eu sunt cel ce povestesc despre mine, ci unul pe care l-am auzit și eu din ceea ce cred alții ca mine, despre mine.

 P.S. Privind prin caracterul genealogic comun, prin unicitatea fiecărei persoane în parte.

Eu şi eul negativ.

 Ador să enervez până în pragul disperării oamenii care mă displac,din varii motive, 48.

 Par a fi o persoană de treabă indiferent de locul în care mă aflu. Un sentiment de inferioriate căruia mă impun mă încatuşeayă sub introvertire, de aceea implicarea în dialoguri cu alţi oameni de treabă au loc sub un monolog expus. Îmi dezgrop toți strămoșii din abisalul întuneric tăcut fără răspuns și îi expun la bronzat ca pe niște colți ai unui caine turbat ce se revolta prin liniștea ce refuză ascultarea. Dar, ilogicitatea supunerii în neascultare are rolul de a clarifica poziția ierarhică din care accept pâna la istovire semnătura care mi-o pun pe o treabă bine făcută. Ei bine, toate se sfârșesc cu speranța care de fapt nu moare ci după umila mea părere este nemuritoare.
 Uneori devin un pozitivist dus la un extrem incurabil, cu motive indestructibil întemeiate. Prin călătorii ce traversează pământuri slab identificate ca filtre de catalizare îmi caut regăsirea obiectivui ce îmi readuce ecoul pașilor trosniți prin iarba tinerii primăveri. De obicei inevitabilul își semnează prezența în cele mai critice momente care nu suportă modificări de reprogramare ale haosului și totuși acest bine venit musafir provoacă acele mici probleme care rezolvate pe rând si cu o rabdare șahistă scoate la capăt destinația familiarului confortabil. Evit să trec pe lângă oportunități de momente unice pe care viața le oferă la fiecare pas, și totuși, când câteva îmi scapă acestea sunt avertismentul softului ce indică restartarea barometrului spiritual.

 P.S. Amintițivă de oamenii dragi care sunt bucuroși să vă reamintească amintiri.