Un roman ongoing

Ep. 2.

 Timpul trecea mai greu ca nicioadată. Au trecut săptămâni întregi și prea lungi de când a murit parcă pentru ultima oară. În seara aia, a dat cu o mână dragostea și a primit în schimb totul, nimicit. Se zbătea inutil să găsească o soluție. Andrei știa că nu era un om al plannului, ci al instinctului animalic, dar totuși, unul total conștient și calm. 
-De atunci, o veșnice. Timpul i se părea mai periculos decât moartea, prefera să mai moară de încă o sută de ori decât să simtă că timpul stă în loc. Această frică de timp la făcut să fie grăbit chiar și când era calm că vremea trecea cu rost.

-Niciodată nu am mai fost mort atât de mult și niciodată nu am mai fost salvat. Era prea departe. De nu ar fi fost Ea, să... Nu știa ce s-a întâmpat exact, clar, era că ar fi murit pentru prima oară, de tot.

 În acea seară ”Moartea i-a salvat viața.”

*

Din acel moment, viața lui nu mai avea valoarea morții. Viața lui, trăia singură, alimentată de parfumul acelei atingeri.

 -De ce poartă moartea un parfum așa fin? 
 -Dar, stai!? Era un înger bun, sau demon, cea care m-a călăuzit înapoi spre viață. 
 -Unde eram? Sigur pe undeva pe dincolo. 
 -Trebuia să mă lase acolo! Acum trebuie să mă răzbun, sau să îi dau ceva la schimb. 
 -Dar ce? O moarte pentru o moarte!? 
 -Cine e?  Oare sunt bântuit de propria mea fantezie!? 
 -Nu. Nu era o fantezie! I-am simțit privirea ce mă țintea cu nemilă în corpul unui neajutorat.

  
   În visele de până ieri, alergam de monștri. Își spunea Andrei cu voce tare, meditând el la ultimile frânturi de vis combinate cu blițuti de imagini din ”acea seară”. 
   Era doar ea în coșmar, nu mai fugeam. De ce sunt așa de obosit în vise? Nu mă ura.. cum făceau ceilalți, nu avea formă dar se așeza lângă mine și rostea cuvinte. Erau probabil cuvintele unei incantații vechi. Nu am să cad în vraja lor.

   De ce oare nu pot vorbi despre mine la persoana întâi? E simplu. Eu fac bine, eu merg, eu ... ceva. Sunt așa de departe de mine, nu e de mirare că mor așa de des. Uit mereu cine sunt. Ultima oară am căzut de pe un stâlp. Ce căutam acolo? Idiotule, nici nu știi ce căutai acolo, ce voiai să vezi, cerul mai de aproape? Cum e să fii barză? Cred că sunt lucruri în viață, pe care, dacă nu le trăiești, nu știi să ți le imaginezi și ca să le trăiești, trebuie să dai ceva la schimb, ca să le crezi, încrederea. Un schimb ireversibil. Mai bine spus ceva ce trebuie să pierzi ca să câștigi. 
 -Nu e adevărat!
 -Nimic nu e adevărat, din ce zic. Totul se poate visa înainte de a fi trăit! Voi visa și voi trăi! Trebuie să visez! Dar nu mai am vise!!! Apare doar ea. Parcă e un antidot la vise, doar ura mă poate trata de ea.
-Va trebui să mă opresc să fiu singur. Ies afară! Dar cum rămâne cu Ea! Poate să mă omoare, dinou! Mă va salva? Au trecut două zile, dar par săptămâni.

  Coborând în grabă, semi-îmbracat cu haine șifonate, aspre, dar proaspăt spalate, în scara blocului o găsește pe ea, era EA! 
   Tot timpul a fost ea? Fata din curtea Școlii? Vedea în ochii ei același dor al purității umbrite de trup, părea mai frumoasă ca oricând, era îmbrăcată în carne și haine. 
    S-au trântit reciproc, cu ferocitate blândă, orbește, în buzele celuilalt. Totul s-a terminat într-un sărut, a murit dinou. S-a trezit pe scările din fața blobului.

-Iar se grăbea?!

   Enervanta sonerie, de la mesaj, îi suna în buzunar exact când își amintea cea mai frumoasă parte a sărutului, încă rămas întins pe jos, obosit, de parcă s-ar fi rostogolit de pe un munte.

 ”-sunt pe roșu, a trebuit să fug”.

-Ce roșu? Semafor ?

”-mi-am dat un bip cu telefonul tău, sper că nu te superi, sunt ELA...”   
  De frică să nu leșine, de uimirea realității, dinou, și-a închis telefonul și a început să fugă ca disperatul, în toate direcțiile, ca de moarte. 
   Se simțea, încă, îmbibat cu parfumul ei.

-Trebuie să fug mai tare, încă mă urmărește. De ce se ține după mine?

- Moartea! Moatrea! STAI!!!! Nu îmi e frică de moarte.
   Se oprise brusc în mijlocul intersecției inundate de clacsoane și pietoni speriați.Uitându-se înapoi strigă uimit.

-NIMENI!!!

   Era unul din acele momente, când se bucura, că nimeni nu îl cunoștea prin oraș. Drumul spre casă a fost aceeași plimbare de reîntoarcere la viață, de data aceasta cu un sentiment de singurătate molipsitoare. Si-a dat seama că parfumul ei era o undă de căldură pe sub tricou, fără o aromă aparte dar primitoare și otrăvitoare cu viață.