Procesul unei conștiințe destrămate.

48 de curățenii intra-umane.
  Las încă o dată idei scrise pentru a nu rămâne doar scântei de neuroni, zbateri sufletești sau ambiții stupide care sunt mai trecătore decât aburii expirați în răcoarea iernii numită timp.
   Judecata palpabilului trecut prin simple regenerări, tinde spre acea unică rațiune nelimitată. Cumpănirile mărginite ale orizontul vizibil omului transpuse în raționalizare duce la un vid al conștiinței expandată prin dreptatea supremă, și îl face pe om atotprezent în firea sa limitată fizic. În cuvinte mai simple: lasă-te dus de valul unei priceperi ce nu rămâne învârtoșată în păreri personale. Acest val secetos are nevoie să treacă liber peste bălți secate prin expunerea lor la lumina mărturisirii. Dar cui? Unui mediator ce se expune golului spiritual prezent în taina de dincolo de tăcere. Trei pași simpli ce cuprind tone de carți, despre cunoștință, înpachetează inutil pămîntul deschise cap la cap, sunt descriși în cateva păginuțe îngălbenite de vremea celor mulți ce și-au recâștigat viața prin totul până la nimic. Ei își au rostul să reîmprospăteze mintea cu adevărul infim și atotcuprinzător.
   Sunt același mic, nimic, și chiar de vocea îmi e mai răgușită de atâta răcnit surzilor interiori, las în șoapta literelor din abecedar unui reproș celui ce-mi poartă poverile din mine. Mi se pare stupid că răzbat vârstele ca să dovedesc că sunt cel peste care timpul și vremea au dezgopat lopeți grele de pămănt creator ce-mi auto îngroapă neputința muncii depuse pentru a crește în onoare umană. Nu sunt mai bun, mai tare sau mai puternic decăt cel ce am fost pentru că las aceeași umbră de copil neștiutor și pierdut pedrumurile plictisite de atâția necunoscuți puternici peste slăbiciuni. Dar acum, sunt mai sigur pe marile minciuni sufocante pe care mi le impun ca reguli vieții trainice. Poate acel eu ce s-a zvârcolit spre o schimbare ce radiază luminos întunericul nemultumirii de sine adus la suprafață ca triumf al schimbării strigă fără glas: Poți să îți ascunzi oglinda micului tău suflet cu pânze, frumos prăfuite, de păianjen, dar eu rămân stăpân aici în umbră până când te vei întoarce la neputințele mele ca să le vindeci cu lumină. Sunt acelaș eu, în mai puține cuvinte, de fapt în mai multe tăceri, timpul nu te încarcă cu puteri și nu te vindecă de dezamăgiri ci te menține un tu din ce în ce mai mic, mai nevăzut, mai vrednic criticii simple și mature a greutăților din privirile străinilor ce nu își feresc privirea pregătită de atac.

P.S. Eu cred că sufletul este un spațiu vid și pufos, înecăcios, dacă e împovărat cu lumești efemere plăceri și nemărginit de luminos dacă e liber când expiră aer curat și rece ce ventilează puritatea, unanim capabilă a umanului ce uneori se materializează prin dragoste.