Un roman ongoing

EP. 4.

Dimineața își vărsa soarele orbitor prin fereastră mai concentrat ca niciodată. Deși vedea lumina zilei prin somn, coșmarul în care era încarcerat nu dădea semne să se termine. Si chiar atunci începea una din acele zile în care se dorea ateu, de aceea trucul cu candela își facea simțită absența, dar simțind vibrația telefonului nimic nu l-a oprit să se trezească știind cine putea fi.
-Alo... E încă dimineață sunt trezit, te rog, nu îmi strica ziua.

-De ce mă urăști?

-Pentru că nu exiști...

-Presupun ca ieri ți-a fost foame.

-Nu te urăsc!

-Atunci spune-mi că mă iubești!

-În visele tale!

-Știu, dar... În realitate.

-Cum să îți spun că... nu știu ce? Când ești ca wireless-u prin cablu!Cum ai intrat aseară în casă? Că am schimbat iala.

-Era deschis. Spune-mi.

-Prin telefon?

-Vin!

-E închis.

-Am cheie!

- N-us acas.

-Nici nu te-ai trezit din pat.

-Dacă tot vii, mi-e foame!

-Spune-mi!

-Vii degeaba. Am să mă prefac că dorm până pleci.

 Între timp s-a trezit, și se dovedea a fi fost un alt coșmar. Ela dormea lângă el.

-Tu, nu ai unde dormi!?

-Nu dormeam, plec, înainte să îmi simți prezența. Un sărut se apropia spre el neputând să îl evite.
   
    În acea zi a bolit toată ziua, plângea ca un copil, strigând după căldură maternă. A doua zi era tot lângă el.

-De ce mă tot trezesc lângă tine?

-Pentru că aștept să mori, atunci îmi e dor de tine.

-Nu exiși?

-Nici tu! I-a răspuns ridicându-se, pășind peste el și plecând.

   Cum adică nu exist? E o uneltă a morții! Cum să plece așa? Arăta bine în cămașa de noapte. Cum adică nu exist? Am viitor, trebuie să exist! După un timp de privit în gol își începe al doilea necrolog.

”Necrologul zilelor în doliu”

   Cu ce pot face astăzi voi cuceri ziua de mâine. De mâine pot începe facultatea. Aș putea fi cel mai bun doctor aș scrie urât și aș cunoaște bolile oamenilor. Aș putea fi doctorul celor pe moarte, să îi hrănesc cu speranțe până ar trage cu dinții de viața lor. Nimeni nu va mai muri singur, se vor vindeca singuri de viață. Toți avem un motiv de a trăi. Trăim pentr...

 -Andrei vino cu mine! Speriat de prezența ei apărută fantomatic din usă, nimic nu il oprește să îi accepte provocarea. Au plecat și s-au plimbat ore întregi prin oraș: muzee, magazine, biserici, piață, parcuri, ignorându-i tot timpul existența. Mergea cu un pas în urmă, aproape alături de ea. Cu fiecare pas simțea că prezența ei era crucială pentru acea zi. Spre seară se grăbea ca și cum s-ar îndrepta spre un loc inexistent ce mai are un pic și dispare, mergeau să prindă apusul. Oprită brusc, se întoarce spre și îl sărută din senin peste obraz.

-Așteaptă-mă aici! Era intersecția. Se vedea perfect apusul, crucea intersecției simetrice de sub el, întinsă oblic înaintea soarelui, era luminată ciudat. Acolo a murit dinou, singur. Când s-a terminat cu apusul, simțind cum i se stinge și viața, nu a mai simțit nevoia să o aștepte. A fugit spre casă ca nu cumva să îl prindă din urmă. Îl aștepta în fața scării.

-Ti-a plăcut?

-Îmi dorești moartea? Răspunsul nu s-a întors. 

 
   Lumina apusului l-a inspirat grozav în terminarea celui de-al doilea necrolog, dar fârșitul se lăsa așteptat, nu l-a putut scrie fiind invadat în trup și minte de fosta lui iubită. Devenise neputincios vieții, de parcă toate avâturile tinereții s-au evaporat ca bulele din apa minerală.