Dezgrobirea minţii din rău, sau binele doar apare

De 48 de ori condamnat la moarte prin înviere


  Am aflat tulpina patimii şi o scurtez de rădăcini. Am aflat iubirea binelui şi îl trăiesc. descopăr paşi în prietenie şi trezesc împărtăşiţi. Durerea descoperă răul pe care nu îl doreşti în tine şi dizolvi imensul grăunte infim, de rău, cu un vulcan de apă, purificator cu bunătate, pe care toţi suntem capabili să îl emanăm, la fel de natural, precum căldura trupului.
   Mă chemi dar nu te aud, vino mai aproape, atinge-mi sufletul cu bunătate, inundă-ţi sufletul cu al meu şi vino, împreună în viaţă să trăim lumea, cu un suflet curat. Cât de greu e să ai un suflet langă tine, nu îţi fie teamă, nu va fugi, chiar dacă are picioare să fugă, nu are unde fugi, cere-i să rămână, mergi cu el unde va merge! Două suflete nu se mint, vorbele mint. Dacă plec şi rămâi fară suflet, va fi în mine, cu mine, îl voi proteja de rău, vino după sufletul tău, lângă mine.
   Am lăsat răul să îmi coboare din minte, în imimă, răul a devenit prezent în mine, mai mult decât efemer ca gândul, doar valuri şi lupte constante în bine, va purifica mintea, lăsându-o, nu pustie, ci cu victoria prezentei ontologice a bunului apot-cuprinzător.
  Chiar dacă citesc totul în tine, sunt trei moduri în care văd cine îmi pari a fi: ştiu totul dor obiectiv, nimic nu e la locul lui, şi plantez artificial răul în inima ta, ca să dau logic plauzibil de crezare, aparentelor greşite. În a doua perspectivă, văd totul prin şforţare de iertare naturală, şi sprijin dorintele şi nevoile ce se aştern în calea ta. În a treia totul are un înteles şi scopul meu e acela de a dizolva toate granitele fictive ce ne despart cu ataşament natural, total, neconditionat care purifică orice limită care uneşte desăvârşit o pereche de oameni în stare de vindecare şi purificare în nonindividualităti ce dezscizionează alăturarea comunicării umane.
   Mai e o parte de a mi te comunica, aceea a absenţei tale în care îmi îgnori prezenţa ce bate la uşa inimii tale cu simplitate, în care eu devin sclav unei vointe indiferente de a fi acolo, preyent doar cu bifarea, legat în laţul patimilor şi al dorintelor scăpărate de indiferenţă şi stinse în dor inutil, ajung să fiu un idolatru, un zgărie brânză pe tronul tău gol, cu care îţi protejezi individualitatea puritatii sufletesti, ei bine, un suflet este pur când are încredere şi suferă de neapropiere emotională. Cam aici mă aflu, mă lovesc de zidul fricii tale ignorante, ingnoranţă în care renaşti posibilităţi de rezerva în caz de avarii sentimentale, cu inconstienţă sau fără voie rămân acolo ca un bleg, încă dorind neprimit, uitat, lăsat părăsit abandonat, pregătit de a oferi sufletul în braţe cuiva absent ţie, care îşi doreşte viaţa din braţele tale.

P.S. patetic sau sublim, moment din viaţă, mă dor încheieturile sufletului, dar cel putin răul iese la suprafaţă ca spuma, face vizibil, numa bun de luptat cu umbele lui; eu vreau ce ştiu, nu ştiu ce vrei, copil, daca vii si rămâi, total, fără tresăriri, cu plecări sau uitări neatente, din braţele apropiatului meu suflet, îndepărtându-l, ca luminiţele de crăciun care se fac ştiute şi neştiute langă mine rămân şi eu golit de mine şi risipit în afara singurătăţii. Poate am arat destul haturile sufletului, ca să ramai în el, îmi voi număra patima cu care te doresc în lipsă şi poate vei dispărea. Sper să nu mor ca un câine sătul, nedorit şi trist. Câine sunt, sătul de tot ce mi, şi nu mi se oferă, mi se ia, mi se ignora uitat, sau mi se risipeşte în indiferenţă apropiată.

cer înstelat cu fulgi

48 de melodii pe care le ascult cu tine

 Văd ce văd si doar distanţa îmi aduce liniştea de a simţi aproape doritul. Când ce îmi doresc este langa mine linistea nu e cu mine ci doar uimirea de a nu şti ce e linistea momentului trăit fără griji. Constant pomenesc frânturi de dor, pe când de fapt aştemt ce cu pot vedea nici dacă mi-ar spune că a sosit. Ce tot atât, a şti, sau a putea, cand totul e a fi a fi simplu. Regulile de conduită umană, nu arată cine trebuie să fii sau ce greşesti ci simplitatea.
   Aş vrea să vorbesc singur. Esti draguţ, sa laşi urmatoarele cuvinte citite doar de mine, poti considera, că postarea s-a terminat şi să treci direct la imagine care încă nu stiu care va fi dar sigur nu va avea legătură cu articolul ci va fi doar o imagine cu un personaju feminin aleatoriu cu o esentă artistică a detaliilor aparte...
   Doar cu mine, deoarece, cu acest eu, mă înţeleg cel mai greu. Nu stiu ce doresc, ce vreau, nici măcar ce să doresc sau ce să vreau. Acest eu, care nici măcar nu mă ascult şi face totul aşa cum i se năzare, pe moment. L-aş întreba ce vrea de la viaţa asta plină de minuni, bucurii şi frumuseţe: Măcar de le dispreţuia pe toate şi nu îşi dorea nimic. Dar vrei tu suflete ceva şi nu spui nimanui ce. Nici măcar, nu stii cum să doresti ceva! Nu înţeleg, din tot ce te înconjoară nimic nu îţi aparţine? Poate crezi, că ai vre-o jumătate? NU ai, esti un doar singur cu tine. Doar trupurile au jumătăţi, şi nimeni încă nu stie cum să măsoare acea jumătate unică, singură şi doar a lui, ca o piesă pe piesă. Poate toţi avem o piesă, chiar şi tu nevăzutule, trebuie doar să o potrivim cu atenţie, ei bine, poate, dar ce formă are această potrivire, şi ce margini ai tu suflete, şi ce margini cauţi? Dar ştii ce margini cauţi, le vezi în cine le vezi?

P.S. nu ai avut decenţa să sari la imagine, credeai că nu va fi aici*

can templu

48 de dorinţe uitate în deznădejde

   Nu, n-a fost, sau sau nu va mai fi, e tot una.Gândul care le uneste pe toate e sublim, poate că unii cred că viaţa nu există, eu cred că ei greşesc, pentru că au renunţat să mai încerce, să greşească şi să nu uite să găsească neaflatul din neatinsul nesfarşitului, din deznadejdea drumului lung, lin, cu gropi, umpute cu bălţi ce oglindesc neantic. Scânteieri în zăpadă, scântei de foc, sclipiri pe apă, stele sclipitoare pe cer, firmituri de jar în cenusă, te fac să te întrebi, cum de viaţa îţi ţine sacul de carne în miscare vie, anevoioasă, şi se lupta cu ea vrând totul, vrând esenţa vieţii să i se prelingă extazic prin vene. Ce este esenţa aceasta şi cun o reînvii în tine? O bunătate sublimă sincer emanataă şi oferită contrar greutatilor ar putea fi, îi sunt dator cuiva pentru exemplul ăsta, ca si pentru multe altele, numai din suferinţă se naşte cea mai pură bunătate, dezvelită din sufletul nelimitat în lumina şi în noapte, în somn şi în oboseala zilei, în singurătate şi în aglomeratie, ţie şi străinului. Poate că, greşim, atunci când în singuratate dorim pe cineva iar când suntem cu cineva să ne dorim linistea şi odihna singurătăţii. Poate că, dorinţa e o greşeală, dar atunci, cum am mai dori lucruri bune sau rele, nimic nu ar avea sens, viaţa ar durea în piept, fără dorinţă de a trăi. (adevărul se află în scris, undeva uitat în timp, înrtr-un loc în spatele vederii, doar că scrisul are titluri neglijate, şi coperţi simple)
  Cu muzica la maxim încerc să descriu un gând perfect, acel gând care merită lăsat, uitat şi recules din cuvinte. Poate, dar nu dintr-un suflet arid, aşa că nici un cuvânt nu e mai folositor decât un dialog cu acea persoană care te face să îţi placă de prezenţa ei în faţa ta, mai mult decât acea persoana care se putea afla la dispozitia ta, sau pe cea după care tânjeşti să te ţină de mână. Aşa că prezentul e cel ce e viu, nu cel ce a fost perfectibil sau pe cel ce plămuiesti sa îl perfectionezi. Lacom cu trecut sau cu viitor sau cu deva veşnic seacă sufletul de bucuria de a trăi, aş fi lacom cu prezent dar îmi e sete de viaţă, viaţa se vindecă singură (se vede clar si uimitor cum această calitate a vieţii există) suntem capabili de vindecare, ea vine cel mai eficient în omul fericit, calm, relaxat, vesel comunicativ şi răbdător

P.S.  rănile se regenereară cu forma vieţii, gropile suferinţelor se astupă cu viaţă vindecatătoare, nu deznadăjdui, răul trece, lasă-l să treacă linistit, pripeala vindecării strică treaba, răul peacă singur, de unde nu e dorit. (numărătoarea a încetat, timpul e liber să mă îngita în nestiinţa-mi voită, deznădejde? un pic, trece...)

Mângâierea gazdei pentru omul bun

48 de gesturi blânde

   Încă sunt tânăr și cuvintele îmi șiroiesc șuvoaie, neatente gânduri, pripite distante de realul calm. Încă sunt, și îmi văd chipul prea netrecut prin timp. Încă sunt tânăr și întâmplarea trece. Încă zilele îmi sunt mici și au uitat să fie tinerele cu dor, repezite prin vântul rece, aprig de ploaie vârât peste usoarele vesminte albe, lungi, usoare strunite strans mijloc și nu le notez lăsându-le vor trece neîmblănzite fugind la vale de pe munți. Înca văd lumina repezind în răsăritul ce nu se vede încă, aștept din suflet să îmi răsară izvoare nesecate de iubire nestrunita de patimi agere. Încă aștept cuiva prietenie pentru cel cu care împart sticla cu un pahar. Încă aștept inima bătănd ca un mugure în primăvara bătrânilor, Încă aștept să primesc pe cel ce așteaptă să fie primit, ănca aștept să ofer celui lipsit lipsul de care are nevoie. Încă aștept tănârul gând să încăruntească cu timp. Încă aștept să vă mai văd încă o dată și să ma bucur că sunteți. Încă aștept să nu vă treaca timpul înainte să trec eu pe la voi: Încă aștept.

Te văd și nu te cred, că  vii iar ca un copil blând. Te văd și ochii mei îți ceatră matura suferință, copile. Cu o privire caldă, zambind cu dor prezentei uitate. Cu mainile tari feresti o suvita ce îți sufocă firavul obraz lovit. si visezi la gândul ca suverința te va maturiza. Îți văd cum greul peste timp va trece peste unde treci, zambește suferind amar când trec și urme grele mute las în moalele tău suflet, viu, fin cu valuri grele mangaiat, neîncetat vărsat de vântul rece cu care vei judeca cuvintele de suflet secate, si vezi cearșafiri goale unde nu-s, te văd... și nu-s acolo unde ești sunt prea departe să te văd și prea distant în vis să te ignor. Șoptesc gândul innodate cu dor la zidul plângerillor tale, gând rău îmi vine dinspre jale și uit, de mult și doar ofer cu drag și doar atât.

P.S. urmele trec pe lângă unde încă eu nu am trecut, îndur și rabd capătul de unde mă voi întoarce plecat cât mai departe ce locul unde vars tristete uitări be bun si bine.