O zi în detalii ceremoniale.

 Sub eclipsa celor 48 de tăceri.

 O zi normală, calmă, din ultimul stresant semestru al educației verticale. Ziua post-sabatică începe în fașa dimineților leneșe. Aștept să fiu ultimul ce se trezeste din patul ce devine respingător la auzul ecourilor stridente de psaltică. Era prea devreme pentru a-mi anunța întârzierea deși vioicuinea stranei suna prea înaintată în tipicul zilei. Relaxarea matinală a minții nu își amintea scimbarea orei. Ordonat comform dimineții mă îndrept agale ștergându-mi apa dimineții de pe față, cu mâneca, pășind spre liniștitorul scaun din care îmi isonez ascultarea slujbei. Deschizând cu subtilă încordare ușa metalică jovial sunt întâmpinat de multimea prezentă ce părea ne la locul ei îngrămadită până în ușa intrării. Nemultumit de baia de mulțime prin care sunt obligat sa mă strecor elegant în pași de dans, calm, încet, idioritmic, GPS-ul îmi vede doar destinația ce trebuie ocupată ierarhic, conform întârzierii, printre cei ce cântă. Pândesc bătrânele ce dirijează circulația aglomerată cu ascuțimea urechii pentru a respecta liniștea. Ajuns în strană primesc un cui de scorțișoară cu atenționarea să nu îl arunc, din partea chipului ce întotdeauna nu îmi e jenă să îmi iasă în cale. Înainte de începutul predicii, doua locuri parcabile în strană se eliberează, pe care le ocup sincron printr-o parcare laterală cu spatele alături de ontologicul om bun. Cateheza slujbei mi-a propus o recapitulare a evenimentelor ce tocmai au trecut cu săptămâna; am primit-o cu neobijnuită atenție integrală. După terminarea slujbei mergând pe obijnuita cărare ce ne ducea la o aruncatură de băț, spre locul odihnei, de după biserică ne întâmpină întâi stătătorul locului de la care cerem în semn de bună purtare oficiala binecuvântare. La gustare ofer întâietate celor ce se ostenesc prezentându-se la slujdele ce își au bine stabilit locul în săptămână. La amiază, ziua si-a cerut ofranda somnului, ce părea suspect de nepotrivită cu armonia biologică ce și-a luat tributul printr-un coșmar, la locul lui, destrămat mai apoi în chip și fel prin perspestive și locuri paralele cu realitarea.
 Venise momentul zilei în care indiferent de ora schimbată, sau nu, se făcea simțită nevoia de retragerea în locul din care gândurile prind viață. Librăria părea aceiași. Printre rafturi și carți ce le ignor cu lipsă de bun simț mă îndrept spre o singură carte. Fără să ofer atentie mediului o scot, mă pun pe scaun, îmi caut semnul și continui lecturarea interesantului samurai scriitor. După câteva pagini savurate, ca printre rânduri dintr-un colț al librăriei apare fantomatic un chimono purtat de un personaj al cărții lecturate. Se dovedea a nu fi un vis, în acel loc urma sa aibă loc o ceremonie a ceaiului. După cateva momente farmecul festivității a prins viață, eleganța, respecrul și arta par a fi povestite din rândurile Șogunului. Aproape de sfârșitul demonstrației o mângăiere parcă din distanțe infantile se făcea simțită cald pe umăr, era mai mult decât mă așteptam, acest moment desăvârșea prezența simbolică a ceremoniei.

P.S. Premierele acestei zile s-au terminat cu descoperirea pe viu a tainelor din semintele bumbacului.

Un val de caldură și lumină.

Folosesc cuvinte corecte în dicționar cu o logicitare reală, slab conștientizată, 48.

 Când gândești neintenționat expui un grăunte de penibil ce ți-l asumi ca al tău pentru că tu ești cel care gândește. Toți suntem câte un pic complexați de viața care uneori preia controlul și ne trăiește fără voia noastră. Ne trăim viața legati de ancora aruncată în viitor. Când îți pui vointa spre viitor în neantul luminii ținta ta este viața asta aruncată în gunoiul smereniei veșnice, în decadența divinului înomenit. Prezent în momentul în care îmi aleg colțul minții în care îmi voi trăinici viața privesc ascunse oportunități de a deschide orizonturi noi nemărginite de concret. Întors în originea gândirii simple sunt obligat să îmi asum realitatea trecând prin aparențe stagnante în efemerul morții. Prin sine cu fericirea de a fi eu mă privesc prin ochii larg desciși de curiozitatea redescoperirii prin iluminarea colțurilor ascunse din largile profunzini lăturalnice. Amprentele cu care mă las purtat prin istoria mediată de echilibrul vieții trăite sau vii devin vizibile sub lumina rațiunii. Împart cutii identice tuturor unicilor ceși unplu cutia cu unicitatea fiecăruia. Prin multe gânduri întrupate în vorbe descarc idei de se agață de acel cuvant pe care se sprijină originea logicii. Totul asimilat într-un întuneric ce pare a fi nimic devine esența din perpectiva ce luminează volumul transcedentar.
 Evaporate, ideile se ascund în depărtarea punctului numit boltă cerească. Mă îndepărtez în ceea ce știu crezănd că ajung departe când de fapt eu am plecat la să ajung un eu mai conștient real.

 P.S. Prin triada celor ce scriu ce gândesc vezi peste ideile din spatele cuvântului.

Timpul le rezolvă pe toate.

 Privesc înalta boltă a cerului brodat cu 48 de lespezi negre.

 Evit întunericul revoltelor subconștiente ce-și vor eliberarea vindecătoare prin dovedirea conștiinței completate în timp. Insuficienta concluzie conștientizată a iertării își cere detașarea de trecutul dezmoștenit. Depărtat de prezent și spațiu dovedesc indirect schimbarea minții prin absență. Manifest logica regretelor pentru a mă asigura de lipsa eventualelor post-consecințe inconștiente. Pun deznodământ și aștept uitarea evaporată în maturitatea cauterizantă. Aștept vindecări de la sine mediate de dincolo cu regrete ce vidate de realitatea opacă își fac efectul sperat prin ascetizare. Iluzoria suferință reală a umbrelor se pitește în dezamăgiri temporare.
 Uitat în timp, îmi petrec singurătatea în beciuri darâmate pline de pământ și pietre în care îmi descopăr subteranele bune maniere. Prezent în viață, privindu-mi doar viitorul ce vine din prezent îmi caut limitele pentru a-mi descoperi dovada că sunt mulțumit de prezent.
 Din lucruri ce îmi aparțin temporar las oameni ce pot fi responsabili cu valorificarea obiectelor valorificate, iar când le găsești fără valoare descoperi bucuria de a fi al tău.
 Mă pregătesc de azi pe mâne cu bucurii ce îmi oferă pacea ca exemplu primit răspuns în liniștea din așteptarea bucuroasă a fericirii. Surprins că starea ce mi-o impun ca liniștitor are efect peste așteptările imaginate, rămân depășit de armonia cu care liniștea în care mă oblig să comunic, oferă apropiaților libertatea de a se simți pașnici în ambianța dialogului fără acccente de autoritate impusă inconștient. Când lași în timp munca înveșnicirii la dospit ca pâinea, ea va crește întreit în bucuria viselor sperate devenite realitate.

 P.S. Vreau să dau noroc cu tine! Dacă se poate... și surprinzător Moroșanu a dat noroc cu mine.

Post în gânduri.

 48 de lepădări de sine.

 Șoaptă amorțind prin iarna primăvăratică evaporată din ultima căldură a sufletului vag prin abul întunecat ca un strigăt, din fularul în țurțuri scrâșnesc un un moto de război: "ți-ajunge, mai vreau și căldură!" Din gânduri neterminate din colțul sumbru al minții izgonesc în umbra metanoiei tăcerea morbidă a ultimelor motive de a sta în genunchii rușinii. Neizgonit în sufletul liniștii mărturisite car în spate pietrele de moară în avalul vieții ce îmi cerne visele aruncate în vântul și apa tulbure.
 Printre gânduri negre ce mă inundă când tac mă oglindec în necunoștința aproapelui ce îmi oferă sinceritatea primei reacții înainte de a răspunde pe lângă vorbele de fațadă. În deznodământ acumulez tot ce îmi pot însuși ca al meu și decid să mulțumesc gândurilor împărtășite prin cuvintele oferite ca sfaturi. Descopăr indirect că în jurnal am voie să gândesc ceea ce nu am voie, în caietul de idei am voie să scriu ceea nu poate fi citit persoană catre persoană și în testament descriu ultimile dorințe de după moarte pentru a-mi extinde controlul asupra existenței fără a deține controlul realității.
 Din vorbe nespuse și gesturi nescrise post-descriu structuri de om pus la locul lui pe raza ariei mele de interes decriptiv. Descopăr oameni ce se descoperă după ce cred în motivul de ași lăsa amprenta în nisipul trecător prin iluziile oglinzilor ce-și construiesc imaginea înaintea ochiului alb. Privat de rândul aglomerat în țarcul imaginar, în care vei fi primul după mulți, observi publicitar simpla iluzie a gândului rămas doar ca o undă-n munții altor ganduri ce rămân ca prafu-n vânt. Obligat să înțeleg omul ce îmi spune ce gândesc devin indiferent față de cei ce sunt vrăjiti, supuși iluziei și înteleg ce au găndit când tot ce au crezut că știu, e mult mai mult decât ceea ce cred că a rămas în timp, și crezi ca te-a uimit cu un mai mult, poate un gând. 

P.S. Filosoful vieții catre filosoful importantului gând efemer:
-Ce te-a schimbat viața!
-Să-ți dau un ban să mai trăiești și tu!

A merita, a vrea și a descoperi ce ai.

 Cui aparțin? Că doar eu nu sunt 48, eu sunt doar unul.

 Când eram mic detestam muzica clasică pentru ca era o aglomerație haotică de bocăneli în oalele din bucătărie. Cred că eram prea neiscusit pentru a trăi aglomerația de sentimente pentru că le luam pe rând cu pauze de odihnă și masă. Acum ca dintr-un roi de albine mă retrag în firul melodic al unui instrument ce se lasă explicat sfârșindu-se prin nota cu care a început. Mă re-întorc la cel ce sunt, un mic în epicentrul sufletului în care stau ghemuit ca o neghină care emană raze de personalitate printre ocolișurile celor ce le ofer să audă o reflecție de încredere. Aparțin unei lumi în care sar cu sufletul plin de nimic din care absorb sufocanta bucurie usor de acumulat prin porii sufletului ce-și vrea lumina autodescoperirii. Pierd ceea ce nu insist să caut din indiferența cu care plec în misiunea de a-mi trăi viața sub propriul patriarhat. Descumpănit de critica pozitivă ce mi se reflectă din realitate dublată de fantasmele prin care îmi vopsesc imaginația posibilităților cu universuri paralele fictive.
 Îmi acord toată răbdarea de care sunt capabil în a lăsa deciziile pripite să-și lase timpul să treacă prin sincerități gândite mult, atât de mult încât între timp se așează o uitare ce ignoră realitatea primelor impresii mereu actuale. Prin șanse de sinceritate acută, realitatea mi se transformă în decizie definitivă, în care ca un jurământ semnat în solemnitatea momentului înveșnicit deja trecut prin fața ochilor mă incarcerează cu sentimente nefinalizate. Descopăr că din firmituri de realitate îmi aranjez festinuri regale la căre imi aștept autoinvitația la dialogul în care poveștile își au locul lor virtual.

P.S. Speranța nu moare după prima șansă.

Cu un gând mai departe de apropiere.

  Stimabile 48, cum de sunteți și de ce?

 Prin retrospescivă critică devin îngrijorat că nu sunt înțeles, revelator primesc încredere cu ajutorul celor ce văd peste limitele imaginare. Mă vindec în dungi de eul inconștienței, deși ca un egoist incurabil caut motive să fiu unic și descopăr că nu sunt unicul care găndesc cum o fac doar eu și asta mă face să mă simt mai singur. Mi-aș râde în oglindă dar involuntar reactionez doar le ceea ce gândesc fără să știu ce vreau. Prefer să fiu privit de sus ca să cunosc cele ce vreau să le fur prin care descopăr cum pot redeveni iar eu, sau cel puțin de jos pentru a mă bucura de distanța cu care mă îndepărtez de banal în singurătăți plăcute. Mă scufund în sentimente simțite din jumătăți de înțelesuri și par a descoperi din ce în ce mai mult cel ce sunt când mă reîntorc din cel ce par a fi. Dezamăgit că nu simt mai mult și mă exprim doar ca mine mă las purtat prin ce pot simți diferit în bulgărele ce mi-l rostogolesc la vale și îl numesc viață. Ca într-un dialog în care sincopat aud ca un surd doar ce vorbesc folosind receptorul pe post de sursă de idei, torn agresiv logici prin care încerc să-mi descopăr punctul de vedere. Sunt un bun ascultător doar când tac respectuos, descoperind filtre umane prin care se strecoară suflete. Liniștea ce îmi blochează gandurile brutale lasă în lumina soarelui flutri ce-și zboară decorul spiritual. Ca într-o criză nu sunt multumit de ceea ce pot și mă întind dincolo de limitele native și mă trezesc la un concert cu intrare liberă la care particip din hol ascultând prin ușa întredeschisă o numarătoare de sentimente înșirate pe portativul firii umane.

P.S. În contradicții de adevăr descopăr truda de a ieși din fals.

Îmi așez cravata, mă ridic și plec.

  48 aparține unui singur infinit.

  Copacule! Ți-a spulberat vântul ultima strajă, și e abia primăvară. Ai învațat să îți depășeștii limitele dincolo de capacitățile voinței umane. Barierele ce te fac mai puternic decât cel ce traversează drumuri de relaxare prin intersecția luminată verde, mi-s încă puțin descrise. Conturez impulsuri ce îmi oferă șansa sincerității tempotare. Demn și pricăjit îmi aleg teatrala față atonată alături de caracterului ce stârnește comicul impersonal. Răbdarea în timpul și spațiul fără volum din centrul mulțimii impersonale creează ambient neguros celor ce-și comunică personalitate prin ideea unei sincerității petrecute spațiul limitat al tăcerii.
 Lupt în gol cu zicale închise precum: "a nu știi" și "trebuie" determinat spre a-mi asuma neștiința și lipsurile bandajate cu idei trecătoare. Mult prea odihnit și relaxat la maxim descopăr lenea pură prin plimbări agale dintr-o parte în alta a fașei prea mici și încânlite.
 Dovada trecutului ce mult a biruit gerul troienelor, cade cu reculegere la adierea vântului fioros al regenerării. Din vărful plopului a vegeat ca o stea sfidând prăvălirea vieții în pietrificarea pură a albelor cristale ce au căzut peste natura ce mocnea retrasă în cochilia originii ciclice. Morbida tăcere din viața ce a vrut să înfrunte spiritul efemer al verdelui veșnic actualizat în timpul nemilos pândeste așteptarea. Ca pedepsă și-a tăit moartea cu toată suflarea în irespirabila iarnă spre întâmpinarea noilor veniți în vrednica de trăit viață. Ca un sunet de toacă lovită de bulgări mari din fulgi purtati de viscol prin ecouri albe pierdute surd în vânt își cânta vremelnica suferință vestitoare a căldurii ce îmbrațișează matern bobocii florilor cu farmecul speranțelor.

P.S. O frunză în prima creagă din cer a copacului.

Speranță supra-umană

  Zeci de mii,48 de elefanți se legănau pe o pânză de păianjen.

  Introspectiv caut locuri de umplut cu pozitiv prin care inund îmbibatele cu aer ușor, speranțe ce-și așteaptă impulsul ideii de mai bine. Reculeg începuturi spirituale ce s-au scufundat prin crusta blindată a unui suflet inconștient de natura lui regeneragilă cu momentele de liniște pașnică. Prin fantasme caut exagerate solutii la naivele greutăți ce sar din subconștient în fața vieții ce ignoră regretul și se sting în nimicul vrednic de sentimentalizat. Câstig libertăți din fiecare particulă de aer ce se strecoară prin sângele zburdalnic al naturii primăvăratice. Cu soarta privită dinspre veșnicie încerc să îmi re-simt gândul trecător prin veselia indestructibilă ce sfidează neputința logicii. Prin curcubee geometrice întrevăd incolore vise ce plutesc în orizontul inimaginabil împărtășindu-mi din relaxarea lor calmă ca din izvor de munte. Precum siguranța unui fulger trec dincolo de logica parfumului din flori spre strigătul din bucuria copiilor ce se nasc inconștienți de suflet, scop sau puritate. Inplodez răzbunător cu seriozitate tranșantă când trec peste bucurii efemere ce sting lumini din voința mugurilor milenari și ascult sclipiri de cristal ce strigă din cochilia nedumeririi sufocante.
  Revoltat până la refuzul răbdării caut sentimente ce ontologic deschit ochii umanității împartășite semenilor. Presar prin pașii sonori conturați în istorie de naivități supraumane stări de spirit desprinse de realitate. Alergând singur prin universul deznădăjduit refuz să mă încarc cu lipsa de speranță ce o descopăr pe umerii înfrigurați ai bătrânilor adolescenți. În redescoperiri experimentale caut statornicia vieții calme prin greutățile aparentizate de lipsa de atenție. Eliberat de slăbiciunile umbrelor brutale plimb cu tupeu de rang înalt preconcepții prin fața oglinzilor.

P.S. Devin din ce n ce mai imun la răbdare, privind fapte culpabile.

Răsărit orizontal.

 48 de neclarități în privința binelui lăudabil și al răului culpabil.

 Când toate sunt pe dos se observă normalitatea. Poate în mintea omului și în afara ei se întâmplă la fel, poate că da poate că nu, numai unul știe. Mă feresc să descopăr cele sfinte pentru că nu mi le însușesc. Știu doar că în momente critice storc din mine fapte bune ca dintr-o cârpă plină de praf. Promit lucruri depline și le îndeplinesc pe jumătate, restul le las în voia conștiinței. Curiozitatea și răbdarea stau alături ca după-amiaza și roua, așa descopăr responsabilități într-o lume care o cunosc găsită în toiul nopții sau într-un timpu al sfințeniei. Uimit până la refuz de cele înale sau limitat până la nimic de cele fără conștiință alerg dezechilibrat spre un unic sfârșit, cu speranța privind în sus. Descopăr prin ce simt că vreau să duc o viață simplă și mă îndrept spre una ce din greu o duc la scop. Omul este om atât timp cât umanitatea îi este comunicată din conștiința vie. Prin reguli simple mă oblig la gânduri pozitive primite spre interior.
  Azi am răbufnit din pașnica răbdare. Nimic nu stă liniștitor în revolta dinspre autocontrolul încarcerat în practici de schimbări a minții. Ultimul pas în loc spre viața veșnică mă duce dinspre ceea ce îmi dovedesc la ceea ce merită dobândit. Cu calm aștept schimbările din viitor pe lângă care trec. Îmi amân liniștea vieții în prezentul pe care mi-l descopăr ca al meu. Cu răbdarea din munca celeștilor ontologici ce îi martirizez încerc să mâ desprind de cuib prin zbor.

P.S. Printre raze de umbră spre izvorul luminii.

O postare pe zi.

  Cine dorește să posteze un articol pe această pagină de blog și nu au blog personal sau au blog și doresc să își promoveze articolul prin această pagină sunt bineveniți.
  Poți trimite articolul tău pe adresa de email neaguvalentin48@ymail.com, alături de câteva detalii personale și o imagine artistică (cine dorește).
 Alături de titlul articolului tău va apare numele tău real sau un pseudonim.

Logica inumană a războiului cu sinele.

 Deplin descopăr 48-tul încâlcit prin cărări lăturalnice.

 Așa ceva nu am mai văzut, piedici în viață sau pronii divine prin necaz mă împing pe calea ce pare a fericirii. Însălbăticit în proriile puteri ce mă leșină la pământ și de la pământ în șanț, drum ce duce la mormântul negru cu pași repezi. Ne vor ataca din tot împrejurul din dreptul în care nesiguranța ne stăpânește. Ei sunt cu noi până când își vor da seama că noi ca invitați în viață refuzăm neliniștea prin grabnica întoarcere la singurătatea din treime. Glasuri, din lumina ce o privesc cu ochii larg închiși îmi spun că lupta e în toi, dar răzoiul e cu mine însumi, un eu mai mult sau mai puțin puternic. Și totuși, cum câștig, când eu doar cad și sper ca cei apropiați să scape din războiul în care lupt cu capul în pământ. Și totuși, întreg, ridic privirea în dreptul orizontului și văd pacea ilogicii încăierări ce s-a retras în inexistența îngrădită de abisul inconștient.
 În necunoscuta prezență a unui aproape străin mergem pas la pas, un pic, fugind de voințe nepotrivite împărtășirii amicale. Secat pâna la refuz de puterile vremelniciei, vrednic sunt robirii robilor iertării. Supus drumurilor fericirii în care viața licărește la necazuri ca o lumanare în vânt, descopăr că ceea ce vreau este ceea ce nu simt. Deznodând rațional întâmplări ce se supun iraționalului îmi dau seama de logica cu care simplu trec peste greutățile timpurii.

P.S. Simple detalii ce-și reflectă umbra în mijlocul luminii.

Să fii cine ești, să vrei ceea ce poți

Rămân tot eul ce mă schimb în cel ce sunt, 48.

 Mințile limpezi se adună lângă ape line pentru a gândi clar, gândurile tulburi caută munții ce împart cerul cu statornicie în granițe umblate prin cărări din rugăciuni. În inamic descopăr cel mai bun prieten prin sinceritatea lui tranșantă. Văd vremea trecând fără rost iar eu îmi câștig efemerul timpului cu o viteză de un zâmbet pe secundă. Ca un fost împuținat al păcatului stau sec lipsit de dialog divin în cautarea unui vas ales de care sunt nevrednic. Cu o logicitate compromisă mă oglindesc în aproapele reflectat în golul în care descopăr ceva ce mă reprezintă. Privind spre orizont cu ocii-nchiși îmi prostesc inima să bată iubind lumina caldă a apusului din primele raze ale soarelui din diminețile iluzorii. Ocazional sunt sigur pe necesitățile ce îmi sunt vitale pentru normalitate.Conștient de veșnicia lumii prin care trec până voi da colțul din lumea ce într-un sfârșit inevitabil vine. Trec prin viață evitând micile momente de mare importanță...
 Profit de ocazia scurtului articol și trimit cele mai mari și calde mulțumiri îmbrățișate mămicii mele care mult muncește pentru dragii ei copii. Un La mulți ani! Mămicilor din toată lumea. O primăvară frumoasă, rodnică precum toată natura care revine la viață.

P.S. Spor și ajutor de la Domnul.

Din vrute și nevrute

 Gândește-te la un număr. 48?

 Viitorul are multe căi: cele pe care te antrenezi să umbli ca și cum ai ara pământul vieții tale, cele pe care le urmezi pentru că sunt bătătorite de altul și cele pe care le poți urma datorită calităților tale. Ultima parte aș alege-o și eu pentru că toate vin de la sine și munca depusă este o bucurie dobândită din exercițiu. Profit de simplitatea muncii și aștept sfărșitul ca să treacă ca să îmi ofere timpul rămas ce va veni. Privesc eșecul ca pe o pronie divină peste cele ce vor să se succeadă logic. Las ignorant porți deschise spre trecut ce mă amână din viitorul apropiat, mult așteptat. Calc prin promisiuni false de viață ce se vor păstrate temporar prin caracterul greu indefinit. Ca să vrei ceea ce poți si să decizi ceea ce știi că nu știi încă din cele ce vrei să faci îți trebuie o mare lipsă de caracter, sau de voință, sau sunt doar indecis. Între a face ceea ce pot ceea ce vreau și ceea ce îmi doresc se află un spațiu de timp în care aștept. Decid să mă rostogolesc în realitate. Sunt în momentul în care munca pentru viață începe. Mai ramâne un pentru ce, pentru cine și cât timp. Acum cel de sus cu mila, cel de sus cu scopul și cu timpul. Sau poate cer prea mult? Poate nu cer destul, aștept să iau doar tot ce pot. Tot ce-mi trebuie este linistea zilei și putin post în stomac, restul poate să vină de la sine.

P.S. Trag după mine viața ca un sac gol plin de griji.

Portretul amurgului

 O să mă doară capul, mă leg la cap cu 48 de noduri...

 Viața are un motiv palpabil să fie trăită, eu sunt doar vesel să o trăiesc. Teoretic, dezlegat de post-traumele cercetărilor din domeniul cunoașterii a sosit momentul să iau valul cu mine și să mă las dus în liniștea chircită a odihnei. Prudent, înțeles din prime impresii lăsate ca definiții inițial fictive plec pe lângă drum. De la nivelul din jos unde stau, ca pietrele aruncate în sus ce vor să zboare dar cad greoi și se întorc departe pe pământ. Mă pui la locul meu, nu sunt de-acolo eu sunt mic din cel ce sunt și tind să mai rămân. Ca un apus ce grandios imaginat e doar un punct privit cu lupa. Ca o secundă îmi e frică să fiu mic sau mare sau să dezamăgesc sau să înșel aparențe iluzorii.
 Ca un dezamăgit mă las uimit de ceea ce-i lăsat să mă uimească și stau un pic posomorăt de vremea ce inevitabil vrea să crească din moarte la viață. Sunt singur, sau nu sunt destul, să fiu, ceea ce vreu să fiu. Complet sau incomplet mă simt destul și-atât. Prea mult alerg spre cum am fost și vreau să fiu mai bun ca mâine. Când scriu leg litere cu laț legat de mâini ce curg de la izvor în aer, ei bine, acum, nu scriu, eu doar tastez în gol. Mai am pân la sfârșit destul cât să termin de zis puținul din nimic. Să mai ajung la cel ce-am fost, am fost nimic, ce pur și simplu se ascultă când a spus ce vrea să lase-n non-valoare totul sau nimic. A inventa înseamna a găndi, eu nu găndesc eu încerc să imit ce vreau să zic.

 Aleg frumosul din caracter sau caracterul din frumos?