Până când?

Exagerat-estimatul 48.

Obligat să fiu cuminte refuz prezența creației în afara foii de desen. O mie de idei se aștern prin pensulă pe albului incolor al foii. În aceleași forme mâzgâlite de culoare ce vor sa fie ca un laitmotiv o casă, gard, copac și soare. Schițe imaginate ale mării, poteci în munți și văi se sting în predestinatele forme de acasă. Dezamăgit de arta-mi săvârșită iau repetat același foarte bun, să sar din schemă iese scrum. În griul ce arată a mâzgâleală se stinge-un mult visat apus. Surprinsă că am la casă și alee iau tot F.B. semnat, subliniat, învățătoarea. Dar până când nu fac ce-i drept și până când durerea nu-i de plâns? Un fleac sunt ciuruit și zac în lacrimi false ce tânjesc a milă. Alții poate-s educați să vrea mai mult și iau chiar tot ce pot, chiar agresiv ce le-aparțin prin drept educativ. Dar eu vreau doar să venerez tercutul; am voie să-mi doresc un limitat, ce-n lume e lumesc, un zbor în vise fără de pretext. Iar mă cobor strivit de tot ce s-a sfârșit chiar multumit că nu-i prin vis ci pot ce pot și cred că e posibil.
Sunt lăudat a fi mai bun sau înbunătățit mă simt un fir de praf, un eu un pic mai mic. De multe scurte fragede scântei ce ard slipesc și fum nu scot mă sting. Sunt pregătit să fiu o pată deranjantă pe retină ce m-a uimit și s-a retras subit în cochilie. Sunt eu același eu ce a muncit puțin și spornic cât o mie.

P.S. Am terminat m-am plictisit.

Mulțumesc

Domul 48 și username-ul Neagu Valentin aduc mulțumiri Părintelui Serafim Pantea pentru munca depusă în definitivarea identității virtuale a inculpatului de față. Upgradarea dizainului și meniului din blog vă sunt disponibile datorită aceluiași părinte și condeiului cu doua butoane din imediata sa apropiere.

P.S. Corect.

Ce culoare are suferința păcatului?

48, întunericul sfânt.

Simți căldura aia seacă* din cavitatea toracică (plămâni) atunci cânt suferi? Ăla e păcatul care roade ca un vierme nesătul puritatea. Când omul prin dreptatea autooferită se mișeleste ca un criminal neîmpăcat, atunci devii neomul din tine. E ca păcatul*: egoismul ala pur ce implodează spasmatic în puritatea abisală din epicentrul patimii ce îți invadează sufletul cu un fum negru stufos. Asta e suferința pură, microscopică ce emană duhoare de putregai ca a cărbunelui nears. Îti colcăe trupul cu dorința ultimă de lumină intangibilă.
Cine te eliberează?
Umilința!
Felul ăla în care expui camera vieții plină de haine ce miros a iarnă*. Ăla ești în realitate! Dar mai ai o mică antecameră întunecată cu trei scări de cororât în care îți arde candela mântuirii. Aici, nimicnicia are valoare eliberatoare.
Încetez să îți expun orizontul* din decență pentru că în gunoiul din tine cineva își plantează viața veșnică ce crește prielnic udată în sufletului tău de vorba euharistică.
(*modificat)
Ps: Negru neantic de nepătruns cu lumina ochiului. De acolo se aud cele mai veșnice rugăciuni.

Ascuns sub nori.

Mincinosul mincinoșilor: 48.

Pe drumul laptelui strigăm frenetic în pași de dans haotic balaba oalei și a vinului. Umblăm bezmetici sfidând târziul întunecat răcnind ca în pustiu. Comicul jenant al cântecului devenise un imn de libertate asumată la extrem de niște mici rebeli. Teribilismul sincer dovedea în premieră că o dată cu descendența din aceeși parinți conștientizam un sacrificiu protectiv fratern. Instinctual primeam o încredere în sine de dublu la pătrat. Petrecerea noatră se prăvălea pe trotuar la vale în zarva copiilor naivi posedați de gălăgia propriei distracții. Eram mici și mari în același timp, nepăsarea momentului ne oferea o liniște fără griji. Scăpati de sub dictatura maternă vechiul vers devenea mai nou și mai vesel cu fiecare intonare stridentă.
Copii stupizi... Strivind în noapte nesiguranța ermetică a penumberelor.

Ps. Amintiri din micime.

Timpul filosofico-fantastic.

Când timpul te presează presează-l și tu pe el; original 48.

O să fiu scurt pentru că nu am timp.
-A fost o dată ca nici o dată, că de nu ar fi eu nu v-aș povestii...
O enigma, o întrebare cu acel raspuns făra de sfârșit: ce ar fi dacă?
Am călcat pe suferinți ascunse de vederea orbului. Lăcomia utimului canon de speranță, lasă în urmă nunți promise între copii. În acel mic răstimp un cuvânt din depărtări prezic: acuș voi fi aici. Știu că mint și de aceea las eternitatea să îsi păstreze tributul suferinței. Sunt personajul rău în propria-mi poveste. Realizez că exist pășind pe căramizi arse de lacrimi nestinse. Veacul și timpul se evaporă rece din castronul cu doua linguri. Vesnic cu tupeu de chip angelic pașești tiptil pe arături proaspăt negre. Mișelia se revoltă spre sfințenia neantului ascetic.
Timpul și-a luat sfârșitul aperceptiv. Amin.

Ps: Pun punct și de la capăt.

În adâncul mediocrului extrem.

48, numarul perfect la locul perfect.

Vin momente unice care mă destramă până la ultimul ochi din cheptarul cu grija împletit în simpa lume.
Energia caldă a bucuriei cu care mă încarc din simple îmbrătișări îmi protejează sufletul de impozia imprevizibilă a vidului.
Simple clipe de singurătate mă propulseaza în acel abis în care lacrimile sunt simpli fulgi de nea inexistenți ce-și spiralează caderea în gol.
Aleg colțuri imaginare, iluminate mediocru spre a-mi face plinul cu tristețe.
Am devenit alegerile mele, extremele-mi sunt degradate involuntar. Restul de patru le smulg așezându-le onorabil în întunericul sertarului. Este inutil să fiu cu mine mai mare decât sunt și de aceea mă dezvelesc de căldura eului. Un alt eu, acelaș eu mă voi prinde de mine ca de un scai greoi și atunci umbra-mi va zâmbi că-i bine...

Ps: Nimic mai mult.

În cazarma gândirii germane cu Tata.

48 de cazmale până la origini.

Primul pas spre tata l-am făcut spre gătitul lui. Gătește mai bine ca mama. Tata pune atenție în gătit, fiind atent la grija cu care prepară mâncarea. În timp ce mama pune accnet pe scopul nutritiv al mâncării.
Am aflat că și el făcea pași cu o grijă ce mi-o purta, ca pentru el.
Această grijă venea din experiența vieții, dobândită din munca acumulată din și până în plutonul de companie.
Autoritatea lui supremă trebuie impusă în toate fronturile, sentimentale sau financiare.
Greutățile vieții, timpul, perioada istorică a acțiunii și personalitatea ne sunt cu mult diferite și îi vine foarte greu să critice și mai apoi să sfătuiască atunci cand provoc și rezolv probleme contrar sistemeleor sale de idei.
Conflictele de idei dintre zidul lui de viață și tranșeele mele de supraviețuire ajung la un armistițiu forțat fără drept de apel când punem în balanță deciziile viitorului meu cu deciziile ce au provocat trecutul existenței mele.
Diferența se află în faptele ce provoacă viitorul. Eu le pre-plănuiesc, regizându-le în rațiune, el, le-a expus trăind în existența primului impact. Divergența are loc la contactul dintre scânteia viitorului și replica trăitorului. Problema războiului se va rezolva când luptele dintre contradicții vor fi povești de viața.

Ps: Puține de spus despre ceea ce știu că fac.

Iubirea...

Am curajul să îmi spun sincer: a fost când am iubit.

Sunt patru și mai puțin opt...
Iubirea este o boala incurabilă, mă refer la iubirea aceea fără logică dintre un bărbat și femeie sau băiat și fată.
Nimeni nu rezistă iubirii care țipă din inimă, fără glas.
Aceea este iubirea de care fugi pentru că rațiunea nu rezista sub presiunea acestei nebunii.
Simți cum sufletul devine vâscos și palpabil ca un puf ce zboară în vânt îți declanșează un stop cerebral.

Am chef să te cert pentru ca eu sunt cel mai mare coșmar în care îți dormi ultimul vis.

s.a.m.d.

Când vezi alb în fața foii de examen.

Da, 48 dă examene, și surprinzător doar le dau că de luat nu prea mi le dau băieții înapoi.

Cu speranțele la maxim după vreo trei zile de citit până după miezul nopții cu patru ore, mă prezint la examen. Aveam un dor de somn din ăla grozav. Îmi trebuiau o pernă și un colț de pat și dormeam ca un bebeluș până la adânci bătrâneți.
Ajung în sala de axamen îmi deschid cartea de trei kile ca să îmi termin pentru prima oară ultimul capitol de citit. Nu apuc să citesc o frază că printre genele încuiate de somn se aud din distanța(de doi metri) primele subieste. Zvârl cartea în ghiozdan scot două foi și scriu. Unu și DOI și TREEI. Doar trei subiecte?
O să fie simplu!
Ia să văd ce avem...
Unu și Doi ȘI TREI?
DE CE NU ȘTIU NIMIC!?
Mă aștemtam la ceva greu, dar ceva greu din ce știu!
Agonia recitirii mega-cursului mă cuprindea tiptil.
Cu un calm al unui fluture în zbor mă las pe spate mă pun picior peste picior și închid ochii ușori si plini de oboseală.
După cateva minute ca prin vis aud în șoapte dulci o intrebare...
Știi ceva?
Nuuu...
Nici eu.
Binee...
Cică la trei... la trei e Luminânda!
(mă trezesc ca dintr-un coșmar și întreb)
Da?! Și mai ce?
Cica e ceva din rusă.
Binee, rusă și mai cum?
Nu prin să aud continuarea că gentil tânarul supraveghetor mă invită în altă bancă.
Pentru precauție după câteva minute îmi invită și colegii din imediata apropiere să se mute în bănci atent selectate ca la șah, că poate Doamne ferește! Știu prea multe și dau la alții.

Examenul a trecut, am scris tot ce știam și am plecat acasă spre mult meritatul somn din pat.

Fara titlu...

Eror 404...

No name, no number.

Anonim, mă numesc.
Dați-mi voie să mă prezint sunt: Nimeni.
Imaginează-ți că aceasta este postarea perfectă și o citești la momentul potrivit în fața monitorului potrivit.

Puțin spus: "postarea".
Acesta este cel mai perfect text.
Cel mai bun sfat.
Cea mai folositoare știre.
Cea mai bună glumă.

"Postarea" nu este scrisă în trecut și nu vorbește despre trecut sau din amintiri.
Acest sfat nu îți prezice viitorul și nu are efect în timp.
Acest text nu este din viitor, nu se petrece în trecut iar momentul când este scris nu e un prezent.
În momentul acesta în care citești aceste cuvinte are loc o breșă în timp pentru a-ți crea oportunitatea iluziei de prezent constant în trecere.
Ei bine în acest moment timpul nu trece, nu vine, ba mai mult nici măcar nu stă pe loc.
Acesta este momentul în care realizezi că cineva te-a furat de timp și te cauți prin buzunarele goale.
Te gândesti la ceva?
Gândurile tale nu sunt scrise aici.
Sunt scrise undeva ascuns și citite pe întuneric de conștiința mereu în straja de vege. Pentru că acum nu gândești în imagini și nici în fapte ci în gânduri.
Da!
Acum realizezi că totul se întoarce pe dos. Citești ceva ce descrie "..." care trece și se petrece în timpul perfect.
Totul este ascuns, iluzia prezentului nu există pentru că am post-descris viitorul, am pre-compus trecutul și prezentul nu are loc.
În acest moment îți imaginezi amintindu-ți în timp ce închizi ochii că tu nu ești doar tu aici.
Te afli în centrul tuului și al eului tău în perfectă armonie.
Aici eul te las în liniște și pace.

Ps: Nu ești singur, dar regulile eiilor îți oferă singurătatea.
(a fost ora partu *noaptea)
Pps: ... = acum.

Operație pe mormânt deschis.

Eu, 48 strivit sub împresurările realității.
Voi fi un om mărit sau mare?

Ai ghicit m-am întors la postările în care îmi mărturisesc micimea.
Mesul nu îmi merge deci... Sunt închis în cruda realitate.
Mi-am propus să scriu despre o minciună fără subânțeles.
Sau mai bine despre o locuțiune atemporală. Dar ideile îmi srtrigă la cer nemulțumire și mă opresc înainte de inevitabil.
Darrr...
Nu mi se pare corect să scoată morții, conform tradiției, dupa șapte ani din pământul ce ți se infiltrează printre oase pe post de carne, să te spele pe față ca să arăți bine, să te expună rudelor în extrema ta goliciune și să te arunce dinou în veșnica uitare.(nici despre asta nu vorbeam).
Off...
DA! Cred că a sosit momentul în care îți voi povestii tot adevărul ce l-am tot ocolit.
-Sunt un vesel din naștere cu fruntea descrețită la maxim. E inutil să dau vina pe împrejurările care nu îmi satisfac pove-visele. E' la mijloc ceva acolo, da... nu îti zic acum, poate mai în colo'.
Da... sigur mai încolo cu siguranța tupeului care îmi vine după uitarea motivului de a scrie.
Adevarul este ca o voie bună incinerată pâna la zero nu are un gust amar, are gust a nimic.

P.S.Folosesc exagerat de mult cuvântul "îmi".
Oare ce ar fi dacă aș spune în loc de îmi: 'să-mi cadă para din copac mestecată, cu posmagi cu tot, la umbra prunului bătrân'.

Golan responsabil.

48 de responsabilități inutile.

Îmi asum responsabilitățile strictului necesar de înaltă importanță.
Nu respect promisiunile care nu mă privesc strict personal.
Urăsc persoanele care se folosesc de mica mea responsabilitate pentru a-și rezolva probemele.
Rar îmi asum responsabilități în afara strictului necesar.
Mă eliberez de responsabilități plecând în lume unde anturajul își asumă responsabilitatea de a fi prieteni buni.
Nu refuz, dar detest iresponsabilitatea celor ce ajung să aibă nevoie de iresponsabilitatea mea.
NU sunt responsabil decat atunci când este prea târziu ca problema să se rezolve de la sine.
Folosesc cuvantul 'te rog' doar pentru a crea sentimentul de egalitate în echipa.
Îmi 'cer scuze' doar pentru a-mi camufla nemernicia.
Folosesc cuvantul 'multumesc' pentru că dupa urmeaza mai lejer cuvantele:'La revedere'.
Nu contează cât de tarziu mi se activeaza responsabilitatea pentru că niciodata nu e prea tarziu ci întotdeauna în momentul critic.

Ps. Știu că esti supărat.

Gratis.

Când prestez o muncă, aceasta va fi contra cost.
Valoarea muncii este evaluată de patron.
Patronul primește de pe urma muncii un profit.

48 de la sine și prin sine.
Se ia urmatoarea problemă:
Dacă eu ca patron, prestator, valorificator, consum profitul,
____
Ce valoare are profitul?

Rezultat:
Munca prestată are valoare de voluntariat procreativ.

PS: Voluntarul valorifică valoarea omului și devalorifică inumanitatea prețului.

Cadoul perfect.

48...
Sună fixu'...
Mă trezesc fără mine, plapuma mi se agață de picioare, mă întind după telefonul de pe birou cu ochii încă închiși.
Nu știu ce se întamplă... sunt pe jos!?
Tre' să răspund la telefon!
Îmi ridic plapuma de pe cap și caut receptorul.
*o voce basistică, proeminentă, vibrată agresiv *ÎMI sună din adancul sufletului somnoros ca dintr-un om semi-mort după o noapte prea plină de petrecere.
-AALLOO!!
-Costa...
-NNUU!!
-Vali?!...
-DDAA!!
-Te-am trezit din somn?
-DDAA!!? Daar...
-Vero e acasă?
-DA, E PAICI... CRECăăă?
-Cheam-o un pic te rog...
*îmi replica matușa pe care am recunoscut-o din primele acorduri ale vocii.
Era ora aproape 10 și ziua era în floare, deschid ușa traversez holu' deschid brusc ușa camerei lui sormea' și o întreb fără vre-un stres cerebral.
-AAZZI EE ZIIUUA TTAA!?
-da...
-TAANTTI ANA EE LLA TTELLEFON!!!

*SHICUZOOO! Am tot amânat ziua în care să-i cumpăr cadou și nu i-am mai luat deloc.
Mă pun în pat semi adormit și intru în tratative la sânge cu rațiunea.
-Am 30 de lei: un vin, o ciocolată și ceva de vreo cinci lei:
-BUUN... dar ce?
*eșarfă i-am mai luat și nu o poartă, bibelouri în miniatură? ...a trecut peste faza asta!
-Ce o fi zis zilele aste? Ce io trebui? Ce o vrea? Nimic! Nuii mai iau nici un cadou!

...BĂI e la școala de șoferi! Îi iau o mașinuță de jucărie!
*Mă îmbrac, ies pe ușă, în cateva minute m-am întors cu o sacoșă de supermarchet în mână; le scot pe toate ascund punga în buzunar și i le dau.
-La multi ani! Sănătate! Spor la treabă! Șamd, șamd...


PS: Un cadou pervect, e' ăla când nu te întreabâ "Când e ziua ta?" Pentru a-ți întoarce favorul.
*-48

Pe drumurile filosofiei Ateniene cu mama.

Astăzi...
Sunt 48 și debitez material de citit la plictiseala. Crecă' e o zi din ianuarie, vre-o marți? În numărătoarea inversă mai sunt cinci zile de vacanță.
Dis de dimineață pe la răsăritul zorilor îmi începe ziua la ora zece.
Ies cu doamna 001 nume de cod mama la o plimbare.
Scopul misiunii: o telecomandă, o factură și un card functional în afara țării.
Recompensă pentru îndeplinirea misiunii: o cămașă și o bluză în dungi.
Pe drumul spre casă după o recalculare a banilor cheltuiți în plimbare ies de trei ori peste bugetul meu săptămânal.
Zăpada proaspăt căzută și soarele orbitor îmi dau cateva idei pentru meditat creierului în stand by în timp ce mergem acasă. Înfiorator de mult.

-E greu să îți dai seama exact din ce parte a familiei îți moștenești trăsăturile chipului, deși, se spune că majoritare sunt din partea mamei.
Te-ai gândit vre-o dată de unde îți moștenești rațiunea?
Eu nu, dar am aflat fără să vreau...

Pe drum, probabil datorită celor patru sau cinci bancomate cu care am încercat să vedem o interogare de cont de pe cardul de debit în euro, mama își explica dezvoltarea tehnologiei de tranzacție a banilor pornind de la inventarea curentului care nu e mai bătrân de cateva sute de ani.
AM rămas surprins cu câtă seriozitate se implică mama într-un dialog folosofic de cercetatre pe o problemă de evoluție tehnolocică a civilizatiei de la invenția curenrului ce a facilitat rapiditatea dezvoltarii urbane.
Moștenit sau îndoctrinat în familie e' aproape tot una.

Ps. E cam aiurea să îți dai seama că ești unic doar pe un tipar moștenit genetic.

România.

48, sunt născut român cu toate drepturile de a fi infractor în țara mea.
Primele mele cuvinte au fost românești și de atunci vorbesc parafrazând cuvinte și înjurând în stăineză.
Sunt murdar de praf românesc pe tălpi pentru că de câte ori calc pământul îmi elogiez țara băgându-mi picioru' în țărâna sub care au putrezit strămoșii.
Îmi vor ierta sensibilitatea pentru că morții sunt de gașcă, nu pot lovi înapoi.
România știe să descopere nimicniciile pământului pentru că românul e puternic, adică îndură ca deșteptu din naștere.
Sunt conștient că sunt român și ce responsabilitate reprezinta acest lucru, de aia învăț toți străinii să 'sugă acadele' în românește.
Dacă aș înjura toti strâinii în limba maternă se vor întreba de ce le vorbes in versuri rimate ritmat.
Când ies din țară privesc străinii din sus spre jos pentru ca am curajul să fiu un pic ortodox.

PS. Acesta e un elogiu patrioLogic pentru că nu am dubii când mă întreb dacă: "A fi sau a nu fi român" este o simplă onoare enigmatică.

ATENȚIE!

Domnul 48 sunt, eu, Neagu Valentin.
Te atenționez că postările au o încărcătură subliminală negativă.
În majoritatea postărilor cuvintele și expresiile au o tentă de descreștere din pozitiv spre negativ.

PS! Acesta este un sfat prietenesc, te rog! I-al în considerare și citește strict obiectiv sau cel puțin artistic postările!

O noapte buna,copile!

48, nu despre mine.
Un sacrificiu, o dâră de sânge de după un razboi.
Un sacrificiu, gloria luptei.
Un sacrificiu, un gest suprauman.
Un sacrificiu, limita puterii umane.
Un sacrisifiu, umanizarea sufletului.
Un sacrificiu, un gest, o faptă, o jertfă.
Un sacrificiu voința cu care un om oferă familiaritate.
Un sacrificiu însuflețeste o faptă până la 'dez-suflețirea' făptașului.
Un sacrificiu de timp ignoră oboseala.
Un sacrificiu îți dă putere să continui.
Un sacrificiu dă sens muncii în numele sacrificiului continuu.
Un sacrificiu de odihnă termină o treabă până la capăt.
Un om, este ceața de pe suflet, îmbibată în parfum de floare maternă.
Un sacrificiu devine onorabil când munca se reflectă în lumina sufletului.

P.S: Va urma o postare periculoasă pentru o minte sensibilă ce nu judecă critic cu un obiectivism extrem, aproape de ignoranță. Fii atent!