luni, 21 octombrie 2013

O amintire.

   48 de apeluri nepreluate.

   Anonimi din spatele numerelor necunoscute. Am uitat cuvinte mari precum: viitor, plan, imprevizibil...
-Am uitat viitorul pentru ca am rămas în trecut. Cu greu reușesc să las amintirilor realitatea, nu-mi voi jigni trecutul numindu-l vis doar de dragul că a trecut frumos.
-Am uitat planul pentru că a mă lasa dus de val spre real este prea riscant si încerc să îmi asum responsabilitățile unor probleme ce nu le ofer șansa să apară.
-Am uitat inprevizibilul pentru că nu mai sunt eu cel ce reacționează sincer ci barez realitatea cu o conștiință bine pusă la punct educată prea uman.
   Aștept un nou început dar mărturisirea celor trecute pare mai greu decăt mutatul munților în mare. Printre rândurile tastaturii caut răspunsuri, dar visele reale nu mai sunt trecatoare ci devin planuri reci sperate sec călcând cu greu pașii viitorului. Refuz inimii dorințele desăvârșirii în persoana dorită pentru că bucuriile ei par mai efemere decat cruda realitate. Devin rece, un robot și timpul trece tranformând omul vechi într-o floare ofilită sub roua deznădejdii. Oameni noi culeg vise îngromate în cenișa uitării ce renasc fantezii ce poseda un lunatic care cade la orice pas din propriile reguli și planuri. Cine te va iubi mai mult va fi primul si ultimul pentru că iubirea este veșnică dar doar cel ce nu se dă bătut va trăi veșnicia ei. Nu am auzit lacrimi cazănd pe pământul secat de dorinta de a mă semna sub imposibil de ireal cu uitarea nu cunoaște veșnicia, dar oamenii ce plang se sfințesc și devin îngeri frumoși am rămas un demon negru ce simte raiul ca pe un iad.

P.S. Regretele sunt speranțe nesperate până la capăt.

vineri, 4 octombrie 2013

Un roman ongoing



EP. 9.

   Era vineri seara, avea nevoie de un singur loc, unde doar el și Cel de sus aveau să steie de vorbă. Ajuns în Biserică, spera să fie pustie, a prins un moment al unei slujbe, deși era o dupăamiază trecută de patru. Zidurile îmbrobodite cu imagini îi ofereau un gol cald în suflet. Au trecut zeci de ani de când mai trecuse pe acolo, era surprins că își păstrase acea atmosferă primitoare. Preoții și oamenii, se rugau setos, în genunchi, înaintea unei mese mari pe care stateau cateva pâini. Masa era așezată atât de în spatele bisericii, că aproape bloca intrarea. Monocromatica slujei, îl arunca într-o stare în care, parcă putea să comunice cu propriul suflet. Deși slujba era pe terminate, era singurul care nu mai avea stare, pentru că îi amorțeau dureros picioarele. La un moment dat, după ce preotul a făcut un semn de sfârșit, toată lumea a început să mișune ca într-un mușunoi de furnici. Simțea cum înhalează adânc din panica otrăvitoare a mercurului ce se împrăștia pe covoarele moi. Stătea ca un copil, pierdut în mijlocul bisericii, uitându-se încruntat în gol. Din mulțime s-a rupe un om gras și înalt, apropiindu-se ezitant de el, în mâini, la piept, avea o pungă albă, șifonată, purta parcă, ceva strivit și fărâmițat. Cu mâna întinsă, tremurândă, scoasă din sânul acelei pungi prețioase, purta cu grijă, o felie aproape intactă de pâine. A primit-o, deși nu era sigur că e a lui, era pentru el. A păstrat-o în mâini grijuliu, să nu scape vre-o fărâmitură, plimbându-se pe la fiecare icoană din Biserică. Simțea că, acea unică pâine, era direct de la Dumnezeu, ajunsă pe pământ pentru sărmani, el, avea datoria să o împartă cu datorie pastrată cu onoare. 
    Era sătul, tocmai mâncase acasă, dar ajuns în fața ultimei icoane a început să muște bucăți mari din felie. Acea icoană, la care îndraznise să se roage pentru o consoartă prin taină, era martoră la furtul petrecut, fata la care se gândise devenise painea lui Dumnezeu oferită bolnavilor și săracilor, fata trebuia să umbe în voia și ascultarea Lui, hrănind și ajutând sărmanii, el o devora în neștire. Mai avea, o jumătate în palme, restul pâinii i-a rămas în gât știind că era dedicată tinerei sărmane de la intrarea locașului. Vrând să rupă locul de unde mușcase, în acel moment de ilogică, a înhățat-o pe toată. Și-a dat seama că darul de sus, rostit pentru cei în nevoie, era chiar adevărata Ela. Ea era o mijlocitoare în slujba lui Dumnezeu și el avea de gând să o țină doar pentru el, și-a amintit că toată slujba s-a gândit la ea. Pâinea era ea, și în loc să își facă misiunea de a o transporta până la ușă, a mâncat-o lacom. Făcuse o mare greșeală, în schimbul acelei pâini, poate, Cel de sus i-o mai lăsa pe Ela. Se grăbea spre ieșire, dar înaintea ușii, stătea proptită o tânără parcă de pază, în bluza ei largă, legăna înfășurat un prunc. Deschizând ușa din spatele ei, după ușă, era Ela, mestecând la felia ei de pâine sub lumina palidă a unui bec mai slab ca razele lunii.
-De ce mănânci?!
-Pentru că e bună, de ce nu i-ai dat și femeii dintr-a ta?
-Are, are Dumnezeu grijă de ea.
-Nimic nu era al tău și nu mai ai ce da, ce faci?
-Nu știu. Ce să fac?
-Niciodată nu ai întrebat ce să faci! De ce acum?
-Nu mai am, și dacă îmi mai dă, e pentru alt rost, am risipit ce nu e al meu. Ce faci aici?
-E Maslu, aici vin în fiecare vineri. Ce ai pierdut? Poate trebuie să fugi!
-Pentru a fi singur? Dar sunt dator cu ceva ireversibil.
-Promiți ceva ce nu poți și nu ai, uiți cât de serios erai când ai spus că te ții de cuvânt? Tu ai de pierdut, de aceea când vei simți că ții la mine te voi părăsi.

Sfârșitul,
 primului capitol


*Explicații din partea autorului :    
   Efectul de ongoing, se datorează faptului că este scris în timp real, fără a i se cunoaște sfârșitul sau următorul episod. Interacțiunea realului în viața autorului  este regăsită filtrată printre rânduri. Influență asupra acțiunii, sau a deznodământului, poți avea, indirect, chiar și tu. Deși personajele sunt fictive și prestructurate, acțiunile lor sunt influențate de fenomenul de continuitate în prezentul în care este postată online, acțiunea. Următoarele acțiuni sunt presupuse doar ca o acțiune de viitor real, astfel personajele trăiesc paralel prezentului nostru, o realitate a lor, prin filtrul vieții prezente. Acțiunea acestui roman, este liberă, ongoing, arbitrată de autor....