Când viața bate filmul.

 Ca unui uituc, îmi reprogrameaz timpul conform planului 48.

 La limita dintre a-mi trăii viața din mila celor ce au nevoie de un slugarnic, și totalitatea timpului acordat în contul strictului personal, eul îmi refuză introvertirea singuratică, considerându-mi anonimitatea familiară, ca străină. Desăvarșit în arta de a-mi zâmbi în oglindă când văd că gândurile continuă să îmi aparțină, îmi dau seama că ceea ce cred poate fi strigat cu seriozitate, ca toți credulii să înțeleagă că toate valurile se întorc la mal.
 Încărunțit de exagerata aoto-educare îmi culeg roadele bătrâneții fragede a prunciei raționale, cu spor, în tolba uiării importante; mediocrizat prin cei ce-și vor depășirea stagiului de numit, descopăr caractere tari înconjurate de nisipul mișcător al instinctelor primarizate. Înrobit de libertățile asumate descopăr ca prioritar tot ce sunt obligat să nu îi acord o altă amânare reprogramând importanța evenimentului principal. Îmi clădesc viitorul în forma unui castel imaginar cu pietre din nisipul prezentului neontologizat. Răbdător și liniștit aștept să îmi rugineasă roțile în locul în care sunt pregătit să îmi admir trecerea prin propriul timp. Pun cap la cap idei atemporale pentru a-mi crea un punct sigur în viitorul care trece veșnic. Iau decizii de ultim moment în momentele critice ale vieții care transparentizează logica lacunară a faptelor.Perfecționându-mă îmi pierd micile unicități ce mă coboară la nivelul de normal.
 Pe fiecare metru pătrat de pământ rotund câlcat, provoc la umanizare fiecare particulă vizibilă ce îmi sfidează imaginația la integrare în real. Dezrădăcinat din organizarea exterioară caut motive de independeță constructivă neplanificată instantaneu. Am evoluat de la a gândi esențialul prin idei simle la a pune evenimente memorabile ce pleacă de la idei în practică dar care se cer prea detaliate pentru a rămâne în scris

 P.S. Sunt zile în care mă înbogățesc aplecându-mă  după monede.

Anonim similar.

Atât de calm încat mă plictisec în toate cele 48 de feluri posibile.

 Reinventat cu false reguli, privesc agresiv bucuriile celor ce duc peste extrem fireasca inconștiență. Marcat de evoluții forțate protejez clipele ce mă îndreaptă alene spre desăvârșire călcând prin cioburile de tranzitor al regenerări spirituale. Spun multe povești fără sfârșit în lipsa viselor eliberator-prevestitoare. Ajung la concluzia că o poveste începe doar dacă reziști până când începi să iei decizia ce îți pune viața pe roțile unui zâmbet străin de normala realitate. Privat de propria-mi voință, singur, îngrămărit printre sentimente împrăștiate, exclus, încă nu îmi retrag cuvintele din motive respectabile de responsabilitate pentru tot ce încă nu s-a întămplat și e plănuit conform hazardului haotic, și totuși totul va fi bine pentru că atunci când apar probleme sigur nu o să le am singur. Acceptat ca amic fără a cunoaște regulile prieteniei sunt integrat ca cireașa de pe tortul de ziua pericolului evitat la limita imposibilului. Cu o aleatorie senzație de original descopăr că sunt liber în plasa de păianjen prin care mă eliberez de realitatea ascunsă în detalii neterminate. 
 Stresat de ultima cumpănă educațională merg privind înapoi zâmbind la naivitatea cu care am învațat să fiu mare și refuz să retrogradez pentru că îmi permit încă un moment de lene dormită cu ochii deschiși în fața televizorului. Planific vise punând cap la cap ca un puzzle din firmiturile biscuitelui îmbibat în compotul vieții, și totuși ca o auto-provocare îmi verific ultimile puteri în jocul ce mă decide ca învingatorul celor ce mă subestimează în frunte cu mine.

P.S. Privesc prin cuvinte motive de a-mi pune gândurile în ordinea ideii tale.

Dacă toate întrebările ar avea răspuns.

  Privesc problema ca 48 de soluții ce descoperă originea problemei, pe care nu intenționez să o rezov ci să o dezenigmatizez.

  Pentru că spun prea multe, poate că nu le spun pe toate dar știu că ceea ce rămâne în tăcere creează motivul din liniștea uitării anonime. Îmi propun să vorbesc despre tine, tu, pe care cu dragoste eternizată te șoptește lângă acel râu un basm al munțior moștificați. În continuarea prezentului, motivul trecutului personalizat ne desparte viitorul mărturisit. Sunt eu, cel ce ți-am promis că nu mai sunt pentru că sunt același cel ce s-a oprit să nu mai fie: distant, prezent îngândurat, absent. Multe tăceri șoptite din, și spre o inimă ce își strigă un resentiment își caută o singurătate aparentă orbitor, în lumina ce refură raționala însingurare. Bariera dialogală îmi oferă șansa ultimată de a-mi înnota prin valuri line melodioasa libertate. Acum, atunci un mugure de trandafir, o plantă redimensionată în neant, un zâmbet trist, neputincios sonor indiferent lăsat în adierea însingurată, unde? Detest poetizarea aparentă și întrebările fără răspuns dar iată o soluție fară problemă, răspuns poetizat pentru detest, știi cine ești, și nu mai sunt găsit în armonii, strident ascuns, descoperite.
 Mulți spun că n-au știut, eu spun cinstit că pot descoperi răspunsul fals la toate. Eliberat, nimicnicit în liniștea că eu știu tot despre nimic, mă relaxez prin tot ce am de spus liniștitor, crezând în totul și nimic. Refuz prezența simplului real în tot ce spun ideologic, pentru a nu se regăsi înapoi în real ceea ce nu s-a spus prin gânduri. Din sfaturi peste sfaturi reclădesc ceea ce știu că-i reclădit în lut.

 P.S. Dacă te regăsești în ceea ce citești permite-ți luxul de a scrie ce vrei să mai fie spus.

Bucurii amintite.

 Gândesc puțin și vorbesc fără să raționalizez simplu, 48.
 
 Lăsând gluma la o parte, propun spre autodescoperire gândul frumos și pozitivul ascuns în îndemnul amicilor.
 Doar un tranfir uitat pe marginea unei armonii din jurul unui sunet ocolit, stins în tăcerea ce oferă starea sufletului încarnat în dependența opusului, ofer în schimb. Ca unui ceas defect, timpul îmi stă în același loc, îngândurat de suferința ce îmi stă la colțul inferiorității, reactualizând bucurii conservate în amintirile unui copil, uimit de micul prezent imemorabil.
 Ca un dac ce a încetat să contrafalsifice onoare, refuz să îmi aștept sfârșitul individual. Îmi caut pereții albi luminați stridect de soarele dimneții senin deranjantă. Reprim sentimente de personaj negativ din drumul reușitei, sfârșite în golul egoului. Dezintegrat prin propriile-mi structuri filosofice numicul îmi calmează starea de desăvârșire cu trânteli sufocante în noroiul oglinzii limpezi. Cu tristețe orfană îmi privesc pașii ce trec pe langă mine ocolindu-mă distant. Ca un pui de animăluț, istovit de jaca agresivă a unui copil, îmi las duhul să moară în neștirea nepăsării cu ochii larg deschiși, înlăcrimați, privind în gol spre singurătăți calmante las viața să mă trăiască.
 Sper cu toată voința în cuvintele ce mi le gândesc ca bune să mă lase purtate spre adevăruri intangibile prin întrebări. Bivalent privesc cu fața luminandu-mi umbrele colțuroase, iluzorii ce se vor deslușite în conștiință, pentr a deznoda misterele ce mi se prezintă ca imposibil de decriptat. În fața unei alte alegeri îmi privesc cu distanță viitorul ce mă pune la locul meu cu forța care mă propulsează spre alte capacități muncibile. Din lumină îmi închipui întunericul.
 
P.S. Nu-mi scuzați dezordinea de idei.