Dimineața scânteia prin pătura din geam mai deranjant ca niciodată. Cu fiecare picatură de lumină ce se strecura în cameră, somnul devenea din ce în ce mai inutil. Ca toate zilele de vacanță, odihna, era o necesitate dispensabilă, dar era preferebilă.
..ziua numărul patru stătea proaspăt, incriptată codat, pe mâna lui..
Imaginația îi era gata să îi refuleze ultimile trăiri, visul își făcea simțită prezența în rațiune, simțurile îi erau gata să se înbăieze în frânturile de ficțiune proaspăt îmiresmate cu realitate. Visul, redevelopa aceeași zi, trăită diferit. Era singur, înconjurat de lume străină. Ea, singura, apărea din spatele fiecărei frânturi de fum ce dădea dovada că perfectul s-a mistuit, nu avea curajul să o privească și redispărea, ieșindu-i din aria vizuală. Putea privi doar înainte, imaginile, perindându-se ocolindul prin laterale, venind din spate, originea lor fiind trecutul și amintirile ignorate, toate veneau să i se destrame în fața ochilor, nu mai era nimic de ascuns, sau de uitat. Visul îi otrăvea, ca de fiecare dată, siguranța că aceasta va fi ultima zi sfârșită în realitate. Conștientiza că totul era ireal, și asta îi deranja prezența în vis.
În acele zile, ce se ștergeau sub altele, observase că Ea exista, doar că trecutul trebuia strecurat până în ultimul detaliu, pentru a i se desluși, particulă cu particulă detaliile. Visul era ca un nisip, ce picura din camera iluziei în a realului, deslușindu-se cu trecerea viitorului, chipul inițial și ultim ce poatea fi recunoscut când se va trezi.
Puzzleul era pe sfârșite dar piesele mințeau, toate erau ordonate în pozițiile lor, dar imaginea era incompletă, pătura realității nu era pregătită să se ridice, greșelile făcute nu mai puteau trece din trecut în prezent. Următoarea alegere trebuia făcută în momentul în care visul putea fi recunoscut ca realitate.
Imaginile se sțergeau ușor, ideile pierzânduse în ultimele profunzimi ale detaliilor, nu mai era nimic de făcut, decăt să aștepte lenea trezirii, dar trupul știindu-se încă obosit, nerecuperat prin puținul somn, stătea cu mintea încă trezvie, visul o luase de la început, doar că de data asta pleca cu toată realitatea spre niște profunzimi dubioase. Nu avea de gând să cadă în alte aberante semi-realități, și așa că, respirând adânc și lăsându-se în culcușul moale, ca un ursuleț bătrân dornic de odihnă și relaxat, se lăsă în neștira din inconștiența somnului.
Unul din acele vise în care, cu adevărat nu ai nici o influență rațională, începea. Era purtat de un curent ce îl controla cu voința dorințelor ce aveau ca barometru de ghidare prezența frumuseții. Plutea pe acea mare a cărei culoare încă vibra de cuvintele creației. Visul începuse în timp ce plutea dar îsi amintea că se coborâse din muntele locașirilor veșnice pentru a căuta chilia ce îi reflectă cel mai clar bucuriile sufletului. Căuta o insulă care răsărea din mare doar la auzul vibrației din rugămintea inimii. O dată suit în acea barcă, ce era doar o coarjă de buștean bătrân care abia îi purta greutatea deasupra nivelului apei, nu mai putea păși pe uscat fără să se arunce în apa ce îi înghițea plutirea în real. Așa că a fost nevoit să dea târcoale în jurul acelei insule pentru a găsi o intrare. Întors cu fața spre răsărit, insula acoperind soarele, observă o intrare uriașă în inima de piatră a peșterii, cu cât inainta mai mult sub umbra insulei, cu atât se simțea mai aproape de intrarea sufletului său, după ce a fost acoperit de întunericul din interior, observându-se maiestuozitatea zidurilor gri de piatră noduroasă, peștera începea să se îngusteze, chilia pusnicului acelei uitate pustii, era de negăsit. În timp ce peștera își îngusta zidurile, o dată cu înaintarea, la capăt o usă luminată cu sclipiri de sub apă, calduroase ca de lumânare, ușa era de un alb curat și mat sculptată simplu, în lemn. Se aștepta ca la intrare să coboare, dar a intrat plutind în acea casă. La primire ca un majordom o cameră maiestuasă gătită luxuriant, încălzită de o odovanie de sărbători, luminată de candelabre imense pe jumătate înghițite de podea, ținea loc de antreu, nimeni nu îl aștepta, era o cameră gătită pentru el și creată ca de un gust propriu perfect finisat, o altă ușă se ivea în față, era nerăbdător să o împingă și să descopere următoarea cameră. Camera era la fel de magnifică dar de data aceasta în culori mai calde. Plutea ușor spre unda parfumată dintr-o urmăroare sală de primire. Următoarea sală, mai mare decât cele dinainte, se scălda cu toată imensitatea ei în parfum de cozonaci și pască de crăciun, era atât de îmbietoare atmosfera, încât de la jumătatea ei pâna la intrare, ieșea din apă ieșea o podea caldă învelită în covoare moi dar rigide sub pas, doar pentru a putea simți mai puternic atmosfera primitoare îmbibată în prezența camerei, pluta a rămas în urmă, nu mai era nevoie de ea. Pășind ușor, spre următoarea usă, deasemenea diferită de celelalte, a intrat într-un hol de ieșire îngrămădit și primitor, era o cameră cu podeaua tot din apă și aceeași coarjă îl aștepta răbdătoare. Înainte de a deschide ultima ușă din acel hol presimțea valurile calde ce mangaiau ușa ca un viscol cald de vară, știa că deschizându-o avea să își privească sufletul în ochi. Înainte de a simți apropierea ușii s-a trezit în camera lui, întunecată, pe buze purta gust de cozonac.
-Fără folos visele, când realitatea rămâne în tăcerea singurătății. Cu cât visa mai mult cu atât numerele i se ștergeau de pe mână, numărătoarea avea să se termine în acea primă zi.
