Singuratic, fără a cunoaște originea ei, renunțase la ideea de a răzbate prin voința de a se comunica. Negarea singurătății o făcea mai insuportabilă. Nu avea nimic de ascuns, de aceea, oricine se potea perinda prin tăcerea sufletuli lui, părând la prima vedere un loc prostănac, pentru cei ce nu găseau ce cautau, de aia nimic nu era de văzut. Câte unul, cu un ochi mai ager, mai vedea câte ceva, dar doar sub umbre, gândind că venind mai târziu după apus, va revedea acea curiozitate, descoperindu-se singură. Avea secrete, dar erau vidate așa de tare de existență, încât realității i se părieau infime de luat în seamă.
Secundele de vid își luau lacome camăta așa încât până și următorul prezent primea o privire goală în ochi și un zâmbet fals efemer drept binețe.
Sub metania legată de mână, numerele se terminase iar cu zero. Nule, erau șansele de a o regăsi. Renunțase la ideea de ea, era momentul să revină la siguranța de sine. La sfârsitul zilei, se mai adăuga o zi numerelor, nedumerirea era, dacă va rezista pănă la sfârșitul următoarei zile, de obicei voința îi ceda, mai jos de patru.
Avea de gând să doarmă, dar somnul îi readucea înaintea privirii, imagini sacadate. Visele nu mai erau clare, imaginile erau sterse cu o rază de soare ce îi întuneca privirea, mai putea doar auzi bombănituri ce încercau să îl avertizeze, dar și acelea erau oprite de zidul de lumină ce îl încorseta de realitatea visului, facând sunetele să pară niște note aruncate pe un timpan spart.
Nu era dornic să o privească, plecase în căutarea ei îndepărtânduse de ea. Părea că merge în direcția potrivită, dar prezența ei devenea pierdută, mai greu de conturat, parând mai stearsă ca oricând. Mai avea în rațiunea instinctuală, doar imaginea renunțării, ea acceptând reeditarea fără autor.
Doar privirea directă a soarelui în inimile frunzelor, făceau florile să crească, acum, totul era umbrit de eclipsle lunilor trecute fără rost. Dar avea speranța nu unei regăsiri ci descoperiri din nimic recunoscându-o cu părul blond, chipul rotund și blând, având să îl întrebe ceva, un lucru ce începea atunci, a cărui povesti putea dura veșnic, uitați de timp și spațiu. Blândă și veselă, avea să îi spună adio, înainte de a termina, urmând să mai treacă prin visele lui cand va dori.
Distant va fi mereu, misiunea lui fiind să nu mai cedeze femeii, cum a cedat primul om, deși stia că tot ce gândește se oglindește ca soarele într-un pește argintiu, dintr-un râu limpede și rece de munte. De nu-l va întreba nimic avea să treacă pe lângă el, ca pe lângă un străin, ce lasă prezentul să treacă pe lângă trecut, regretând că nu are motiv să facă ceva. În stresa, ce nu avea curaj să facă, uitând tot ce a putut îndrăzni să înceapă, fără să reușească vre-un lucru memorabil.
Îi uitase numele, plecase cuvântul ce o chema în inexistența din spatele tăcerii și ignoranței, putea trece peste, dar nu acum, avea să se reîntoarcă la iarnă, putera de a crede în sfârșitul ce începe după mâine. Își dorise tot ce nu era al lui, înapoiase tot, acum mai trebuia doar lucrul de care doar el avea nevoia și să ofere totul celor ce era al lor, pentru a rămâne cu nimic, doar așa, avea să ptimească, pentru nimic, totul ca un mulțumesc nespus, celui ce oferă totul din nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu