A merita, a vrea și a descoperi ce ai.

 Cui aparțin? Că doar eu nu sunt 48, eu sunt doar unul.

 Când eram mic detestam muzica clasică pentru ca era o aglomerație haotică de bocăneli în oalele din bucătărie. Cred că eram prea neiscusit pentru a trăi aglomerația de sentimente pentru că le luam pe rând cu pauze de odihnă și masă. Acum ca dintr-un roi de albine mă retrag în firul melodic al unui instrument ce se lasă explicat sfârșindu-se prin nota cu care a început. Mă re-întorc la cel ce sunt, un mic în epicentrul sufletului în care stau ghemuit ca o neghină care emană raze de personalitate printre ocolișurile celor ce le ofer să audă o reflecție de încredere. Aparțin unei lumi în care sar cu sufletul plin de nimic din care absorb sufocanta bucurie usor de acumulat prin porii sufletului ce-și vrea lumina autodescoperirii. Pierd ceea ce nu insist să caut din indiferența cu care plec în misiunea de a-mi trăi viața sub propriul patriarhat. Descumpănit de critica pozitivă ce mi se reflectă din realitate dublată de fantasmele prin care îmi vopsesc imaginația posibilităților cu universuri paralele fictive.
 Îmi acord toată răbdarea de care sunt capabil în a lăsa deciziile pripite să-și lase timpul să treacă prin sincerități gândite mult, atât de mult încât între timp se așează o uitare ce ignoră realitatea primelor impresii mereu actuale. Prin șanse de sinceritate acută, realitatea mi se transformă în decizie definitivă, în care ca un jurământ semnat în solemnitatea momentului înveșnicit deja trecut prin fața ochilor mă incarcerează cu sentimente nefinalizate. Descopăr că din firmituri de realitate îmi aranjez festinuri regale la căre imi aștept autoinvitația la dialogul în care poveștile își au locul lor virtual.

P.S. Speranța nu moare după prima șansă.