Un roman ongoing

EP. 6.

-De ce te ai venit în locul din care știi că vii nu se întorc?

-Am uitat ceva?

-Pe mine?

-Da. De acum, altcineva mă va aduce înapoi.

-Nu trebuia să te întorci aici, prezența ta deranjează. Viu sau mort râmăi în viață doar în trecut, viitorul îmi aparține.

-Nu sunt aici să mor!

-Ai găsit-o? Trăiești vise reale, dar tot nu exiști, fără realitate. Doar un cântec pentru adormiți te va trezi, de ce rătăcești singur?

-Plec din mine, devin din ce în ce mai mic, iar ea devine totul, și mă pierd.

-Ești mort, nu mic. Ea te aduce la viață pentru că nu există. Tu când exiști?

-Acum?

- Aici realitatea îți aparține, dar viața nu e un vis. Ești acasă când tot ce îți aparține e al tău, tu fugi și în vise, trebuie să mă întorc visul s-a terminat.

-Îmi asum responsabilitatea pentru ce e real, dar viitorul e departe de adevăr.

-Preferi un vis fără viitor? Spor la sperat! Nu ai nevoie de ajutor așa cum nu am nevoie de tine. Stăpânește-ți viața și atunci vei avea de oferit ceva real.

   Departe de casă,  înconjurat de mulțime, își petrecuse timpul mort, urmărind ca într-un următor capitol să asume pe deplin numele de necrolog.

”Criza unui veșnic adolescent”

   Înconjurat de vise reale, am uitat un singur lucru, să devin real. Când toate se leagă, eu mă destram. Devin singur și mor. Nu poți oferi viață unui on singur. Cel ce își are viața o irosete, cel ce și-o oferă primește încă una la ofertă. De mâine voi iubi, ce stupid să iubești fără iubire. Cel ce își dă viața pentru nimic, și-o pierde. Când primești și oferi viață, cine îți va găsi viața pierdută? ...

-O păstrez până mai târziu, ți-o returnez când ești pregătit să le primești. Era în tren și de pe scaunul din față, Ela cu rucsacul în brațe, citea cuvintele ce se așterneau în rânduri din penița îmbibată cu cerneală neagră.

-Ce? De unde vii?

-De pe foaie.

-Te-am ținut în mână tot timpul? Sunt iar mort?

-Da, dar nu real, de data asta viu. Degeaba dezgropi trecutul, dacă nu scoți la lumină viitorul.

- Trebuie să te întorci în trecut? Omul mort nu mai are viitor!

-Dar, de ce nu și trecut?

-Moartea ta, îmi aparține. Îmi ești dator cu o moarte, întreabă-te dacă trăiești!

-Nu!

-Azi, a câta oară e când mă vezi?

-Credeam că te văd doar când mor.

-Nu, când învii. Moartea ți-a fost luată în schimbul numelui tău. De aia recunoști chemarea morții fără să mori. Eu te strig după numele tău real, așa învii.

   Inexistența lui în universul Elei îi fura si mica existență ce îl înconjura, aruncându-l într-o singurătate desăvârșită. Dialogul cu persoana care îi avea moartea, îl secătuia de viață.

-Te cunosc atât de puțin, Cine ești?

-Tot, ce faci sub protecția mea, îți va face prețioasa moarte să se evapore ca un fum de tămâie.

Nu își dăduse seama că frica de moarte era acea barieră ce îl proteja de ea, iar acum îl stăpânea și viu.

-Nu știu să te apreciez deplină, ci doar frânturile ce te las să mi le oferi.

-De ce nu mai scrii despre mine?

-Te văd doar în vise. Cum vrei să scriu ceva real?

-Când ai murit destul.

-Cine ești în realitate?

-Nimic din ce visezi. Mă vei vedea reală când vei fi viu. Ce vezi în viitor nu e real, eu sunt.