Un roman ongoing

EP. 5.

”Necrologul Trandafrilor Roșii”

   Realitatea nu se poate numi vis și un vis nu poartă vina de a fi real.

În taina nopții legiunile Serafimilor așteaptă ordinul ofensivei, dar trâmbițele le răsună armistițiul. Omul, și-a pus legământul peste pecețile vieții, îngânând versetele cincizecimii, jurându-și viața camerei întunecate scufundate în licăriri de lumânări...

   Al treilea necrolog suna promitător dar avea nevoie de aprobarea vredniciei, în fața persoanei cu care îi greșise cu viața. Avea să urmeze călătoria până la marginea țării, șapte zile depărtare aproape de cetățile singur aglomerate.

   Noaptea nu mai venea iar Ela nu îi răspundea la telefon.

-Va fi aici... Aici Unde?  Locurile în care o putea găsi erau lipsite de ea, începea să îi pună sub îndoială existența. Clipele petrecute alături de ea deveneau lipsite de materialitate și logică. Alergând peste tot, observă că din capete opuse ale orașului se apropie în pași legănați, o înmormântare și o nuntă îndreptându-se spre intersecție. 
-Cine vor ceda primii?  Cei morți cu tristețea, cei vii cu bucuria?

   Era de negăsit, până acasă nu mai avea fărță să fugă. Aerul era irespirabil. Acum era momentul cel mai nepotrivit să deie peste ea, dar sigur îl va aștepta acasă.
   Intrat în casă, de oboseală, putea dormi pe podea de la intrare, dar gândul la patul cuprins de lumină îl ținea în gardă. Prin ușa intrării, larg deschisă, prezența ei fantomatică trece pe lângă el în neștire. Marginea patului devenise cucerită de odihna ei. Trecând târâș de dreptul ușii camerei lui, se simțea intrând ca un fur într-un spațiu sfânt, străjuit de liniștea somului ei, părea istovită.

-Trezește-te! Trebuie să plec. Se afla în genunchi la marginea patului, aproape șoptindu-i în ureche.

-Când? Întoarce-te repede!

   Ieșind pe ușă fără nici o speranță de a se mai întoarce, aștepta să fie înplorat de muza morții lui să mai rămână. 

-Am uitat cum e să mor... Oare ăsta e ultimul drum ce mi-l așterne restul vieții în cale? Viața este energia ce mă face viu. Sunt ca un bec ars. Un urlet de groază îi pironii pașii pe loc.

-NU pleca..!! Moartea nu putea fi?! Era încă viu. Dar nu era!

-De ce nu îmi pot trăi și eu viața de la un cap la altul fără întrerupere. Trupul îi era stupid și plânsul ei patetic îi golea trupul de viață. 
-Sigur e un alt vis jalnic. Dar nu era. Nu o sințea, dar ea era agățată cu tot trupul de mâna lui.

-Ești rătăcit! Unde pleci?

-Cu cât știi mai mult cum e cu moartea, cu atât ai vrea să vină la timpul ei, fără știrea ta. Îl simțea mort dar, era sigură că este încă puțin viu.

-De ce refuzi simpla regulă a vieții?

-Pentru că sunt viu! Dar nu era. 
-Sunt viu, și tu nu exiști!

-Nu pot trăi moartea ca tine, eu voi trăi, tu ai murit. 
-Tu vei trăi știind că vei muri, eu mort fiind voi ști că încă-s viu.

-Te voi uita, vie fiind, ești doar un praf în ochi, un praf mort. Atunci și-a dat seama de prezența rușinii mortului când se vede plâns de cei iubiți. 
-Era dezonorant să nu mai poti trăi. Era o nepuțință să nu mai trăiești. Să vrei să trăiești sute de vieți, dar pe a ta, să o mori. Nu era viu, dar se afla neputincios în visul ei.

-Te voi salva mereu, păcat că nu exist.