Par a fi o persoană de treabă indiferent de locul în care mă aflu. Un sentiment de inferioriate căruia mă impun mă încatuşeayă sub introvertire, de aceea implicarea în dialoguri cu alţi oameni de treabă au loc sub un monolog expus. Îmi dezgrop toți strămoșii din abisalul întuneric tăcut fără răspuns și îi expun la bronzat ca pe niște colți ai unui caine turbat ce se revolta prin liniștea ce refuză ascultarea. Dar, ilogicitatea supunerii în neascultare are rolul de a clarifica poziția ierarhică din care accept pâna la istovire semnătura care mi-o pun pe o treabă bine făcută. Ei bine, toate se sfârșesc cu speranța care de fapt nu moare ci după umila mea părere este nemuritoare.
Uneori devin un pozitivist dus la un extrem incurabil, cu motive indestructibil întemeiate. Prin călătorii ce traversează pământuri slab identificate ca filtre de catalizare îmi caut regăsirea obiectivui ce îmi readuce ecoul pașilor trosniți prin iarba tinerii primăveri. De obicei inevitabilul își semnează prezența în cele mai critice momente care nu suportă modificări de reprogramare ale haosului și totuși acest bine venit musafir provoacă acele mici probleme care rezolvate pe rând si cu o rabdare șahistă scoate la capăt destinația familiarului confortabil. Evit să trec pe lângă oportunități de momente unice pe care viața le oferă la fiecare pas, și totuși, când câteva îmi scapă acestea sunt avertismentul softului ce indică restartarea barometrului spiritual.
P.S. Amintițivă de oamenii dragi care sunt bucuroși să vă reamintească amintiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu