Îmi acord argumentele unui vis purtat în rucsac, dar se pare că s-a umplut de real, un real mult prea greu pentru o călătorie eliberatoare prin uitări refulate responsabil. Știu că ești acolo! Poate te vei plictisi de întunericul apăsător din spatele mainilor și vei privi lumina din jurul tău. Când te ascund de mine, te văd în umbră, sunt eu, același tu. Știu că mi se acordă libertatea de a fi eu, dar cine sunt acel eu, și ce vreau de la mine, poate sunt ocupat cu auto-descoperirea și nu am țimp să îmi deham nedumeririle apăsătoare ale unui vânt ce a trecut lăsându-mă sufocat. Poate nu visez destul, sau poate am visat prea mult, ce să mai visez, farmecul lor era acea posibilitate a realului idealizat, acum visele sunt un branci al realității, ce rost mai au visele când aripile, fără care poți zbura, devin reale. În vis, când cad, secretul este să respir, și atunci, căderea devine o plimbare prin aer. Ne vedem la linie, eu nu pășesc la tine și tu nu pășești la mine, un echilibru ce previne pericolul de a ne lasa târăți la mijloc de celălal pentru a vedea unde începe realul când linia devine o cărare. Poate că am devenit eu destul, și a sosit momentul să devin eu și atât, poate că eu, cel ce pot deveni mai mult sunt cel ce nu fuge de mine. Un tablou rămâne același în orice lumină este privit, doar ca acea lumina cu care te uiți la tablou se reflectă în bucuria ochilor luminoși cu care primești noi impresii ce dovedesc metafora peisajului. O fi, metafora, un compromis ce ascunde ambalajul ferestrei prin care se va privi minunea înrămată, uităte în ochii pictorului si vezi ce a văzut în peisaj de a trebuit memorat pe pânză, privește realul și tabloul nu va mai avea întrebări nerăspunse, pentru că ai fost acolo.
P.S. Plutind jumătate în aer și jumătate în apă... când atingi nisipul, nu înoți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu