Cu aceleaşi nedumeriri îmi continui marşul spre siguranţă, şi adaug greutăţi aceleaşi pietre de moară din alt punct de vedere.
Zilele trecute vorbeam cu un amic şi dezbăteam un subiect prin două feluri de argumente: prin negare, ajungând la adevăruri greu palpabile, și prin afirmare care duceau cu greu la o conglomerație unită într-un singur ciorhine ce avea adevărul infim greu de crezut din cauza simplității.
De filosofat e mult pe baza asta.
Omul căutând constant argumente pentru siguranță, negăsindu-le (sau nedându-le crezare din cauza veridicițății brutale și siguranței cu care oferă afirmarea totală fără ocolicuri dar atat de sensibile încât pot fi ușor trecute cu vederea) în afirmare le dobâdește ușor în negare, negarea dispersand adevărul în mai multe variante de neadevăr care unite prin logicitate (neadeăar plus neadevăr) dovedind un alt neadevăr ce are potențial de contraafirmare a adevărului (făcându-l un adevăr invariabil datorită adăugarii artificiale a unor premize false deduse prin contraafirmare) (daa sigur poate foarte probabil). Pe când afirmarea te pune direct pe fascicolul adevarului intuind punctul de veridicitate, dar știința mai întai trebuie să problematizeze un lucru pentru a-l defini (sau a-l dezbina, un adevăr care își este premiză șinelui neavând utința de a fi despărțit în particole definibile)), de aceea afirmarea nu oferă variante de răspuns la alegere, îngradind multitudinea de alegeri grește în defavoarea adevărului dar în favoarea liberei dreptăți prin care îți e mai ușor să greșești, prin greșeli creînduți o siguranță a existenței unui sau unor adevăruri.
Dar nu despre asta voiam sa vorbim ci despre natura (greu de pus În cuvinte) omului de a sta neclintin în propria indentitate susținut de o structura a dreptații morale liber confirmată și consimțită. Vorbim aici de o dualitate: cea care creează o senzație de atemporalitate psihică în care refuzi naturalitatea cursivă a continuității faptelor înșirate într-un singur prezent la care participi în Sincron cu unicitățile tuturor la randul lor unic participând în același singur prezent (vă rog sa nu confundați screzănd că unii nu trăiesc în prezent (cei vii) având încă putința de a participa activ la prezentul lare participăm în comun), gandurile trecute intrând nu intr-o memorie constant perpetuă în prezent ci intr-o atemporalitate diferită de prezent dar accesibilă prezentului. (mai filosofăm altă dată). În opus sau paralel fiind coloana vertebrală a umanității adică dreptatea morală liber consimțită în personalitate ca un ghid de istrucțiuni pentru folosirea umanitații (Nealterate, nestricând natura si participarea naturală la viața prezentă nu cea fictivă din trecut sau viitor).
Adică pe scurt conștiința neâmpacată ce dorește devieri naturale prin fapte și voi imorale cu o dependență de sursa aproapelui de moralitate spirituală si naivitate fizico psihica la care obligativitatea faptelor imorale este ușor impusă. si a doua natura a omului cea de participare și colaborare cu susinere la același prezent fără o încălcare a spațiului conșiinței morale individuale.
P.S. vorbim mai tarziu cu dumeriri mai clar conglomerate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu