Ce-i cu mine!

 În starea de extaz vidic 48.

 O deșărtare a fumului lipit de hornul din suflet este cel mai bun tratament contra neliniștii. Acum, cel mai greu este să mă decid dacă lepăd cele infim mici care sunt nesemnificative când de fapt stau la temelia greului uragan întunecat din jurul sinelui singuratic, sau dacă le cern pe cele care îmi umbresc transprența sufletului cu negura întunecată ce îmi încălzeste putrezicunea rușinilor.
 Acum, după ce mi-am dezlegat nodurile conștiintei ce mă împiedicau să merg drept înainte calc tiptil pentru că nu sunt antrenat în cele ce-s ușoare. Îmi dau seama cu greu că unele obijnuințe și tradiții erau strigăte line din mocirla ce mă cuprindea până peste minte. Simplele scânteieri de lumină erau proaspete guri de aer ce mă sufocau și-mi puneau mintea într-o căutare alertă a ferestrei. Sminteala rămâne, cercetez necunoscutul pentu un început rezistent fluctuațiilor sentimentale.
 Revoltele fără origini mă baricadează în eul plin de nimic. Scopul trăirii îmi este să fiu cel ce comunică trans-uman folosind dialogul inter-uman. Cu nostalgie mă prezint ca cel ce vrea să fie originea liniștii din camera singuratică în care se îmbulzesc străini anonimi. Îmi doresc liniștea comunicată dar exprim egoismul comunicării prin egalitate. Aceste personalități se contrazic cu argumente primitive și mă trezesc în reallitatea în care îmi dorm visele ignorând trecerea timpului. Între a vrea ce văd și a ști ce vreau se află un gol de caracter ce pendulează între entități opuse. Indiferent de consecințele realității mă pitesc ghemuit în centrul indeciziilor. Sunt cu rezervorul gol de viață, până și stresul nu mai are resurse de a fi prezent. Sunt chill pe stand-by și îmi înșel aparențele conștient de lipsa lor.

 P.S. În stare de post-traumă după sesiune.