Ca adormitul pe cărți

 În statistici stau pe locul 48 la tras chilul viteză, pe glob.

 Deocamdată nu sunt aici, poate mă găsesc în altă parte. În timp ce merg tiptil înapoi spre moarte descopăr că pentru a escalada munții din orizont este necesar antrenamentul fizic și intelectual. Spațiul filosofic în care m-am scăldat în ultimele perioade educațonanale mi-au dat de înțeles că ceea ce fac merită timpul ce valorifică munca. Un fel de somn în bibliotecă, adică acel sentiment când ești mulțumit că ești înconjurat de știință ca si cum ai fi asumat-o deja, și tragi un pui de somn strasnic pentru că aici nimeni nu îți răscolește gândurile pentru că datoria ta e să le cauți pe ale altora.
 Când eram mic poveștile de la gradiniță erau înteresante pentru că faceau timpul să treacă mai repede și mai aflai ce fac caprele pe la țară. Dar nu se comparau cu câte vrute și nevrute îmi putea debita mintea mai ales când eu eram personajul principal care întotdeauna învingea sau devenea bogat din senin. Asta e partea cunoscută a copilăriei, partea necunoscută se află în spatele unei întrebări: "De ce plângi?". Nu eu, care am refuzat plânsul de la o vârstă fragedă. Îl foloseam pentru a-mi dramatiza nevoile copilăriei, din respectul față de demnitatea umană care nu merită să se coboare la cerșitul milei cu lacrimi. Preferem onoarea din spatele uitării. Ce mi se părea mai nesănătos, era suferința exagerată cu lacrimi și strofocări pentru ceva ca: lipsa părintilor care au plecat la cumpărături. Mi se părea o boală cu un singur tratament: afectiunea unui părinte. Nu prea îmi păsa de atentie sau dialogul afectiv cu cineva, poate de aceea eram cuminte, dar apreciam sentimentul de a fi acolo cănd am nevoie. Precum Bursuc: un dulău mare și negru care nu vorbea dar venea când îl strigai, chiar dacă nu știai unde este. L-am văzut luptându-se o cu un câine din cartier, care se dădea prea mare. A fost o lută strașnică. Toți câinii erau adunați în jurul lor, iar ei, se băteau în două picioare, ca oamenii, era o gălăgie de la trat, asurzitoare, și nu mi-am dat seama că stau doar la câțiva metri de ei fără frică pentru că știam că va învinge cățelul meu. Nu am văzut sfărșitul luptei dar Bursuc a ieșit din luptă cu o nară ruptă cănd l-am vazut plimbandu-se în alte zile.

P.S. Prin amintiri ce sunt acum, mereu în mintea mea.