Un roman ongoing.

Tolstoevski în ritmul valsului.

    Parfum de mir, fără de preț, curgea prin venele ei, culoarea magnifică a aburului sfânt, învoca demoni colosali, spre a-i răpune dansul neclintit al trupului suplu, de un alb divin, ce vibra sub bâtăile inimii, ca loviturile calde a aripilor unui înger, într-un aer pur ca de primă-vară, ieșită din pământ fierbând, mustind cu sevă dătătoare de viață. Fecioria îi radia din toate colțirile trupului, plin de duh sfințit, cu purițatea copilului proaspăt născut, dar cel mai mult, prin micile inspirații din nările aflate un pic mai sus de buzele suculente și moi, ce torceau lin firicele de aer norocos, ce urma să îi hrănească trupul în stingerea mocnită de dorințile ardetii de tot ca jerfă de iubire. Un singur dar putea primi: iubirea, fericirea și viața, în chipul fugarului de viață ce posedă cheile trupului și încuietorile sufletului.

*

-Andrei, tu, nu mori pentru că mă iubești ci pentru că mori, din, dragostea pentru mine.

-cad din rai.. (uitase numele ei, ce i-a fost rostit o dată dar l-a uitat învăluit fiind acum ascuns în lumină).., și uit că te iubesc.

-Ești singur!

-te urăsc, pentru că nu te iubesc mereu. Ești o adiere caldă, sufocantă în toiul iernii!

-Ești sigur?

-dispai! mă voi trezi acum..

  

  Era în camera fără ferestre, și tot în vis. Întunericul era mai plin ca de obicei și golul fricii din sufletul ce îi tremura speriat era mai pustiu ca până acum. Își prefera sfârșitul în acea cameră cu gândul la dorul din lumina vieții. Acum știa că era doar un vis și că realul vieții nu se mai infiltra în vid, își privea calm trezirea, așteptând îmbibarea totală a întunericului, coprinzând ultimul fir de conștient, dinaintea închiderii ochilor rațiunii, urma să adoarmă în propriu vis și să se trezească. Iadul lipsei simțirilor îl ardea chiar și în ireal, lăsându-i goluri de arsuri în mânecile sufletului agățat de lumină, se trezea cu miros de pârlit în nări. De când nu mai era, era nevoit să-și suporte această teroare în fiecare dimineață, singur, mai avea o zi și se împlineau doi ani, după cum avea să afle în acea zi divină.

~otpust~

Învățat să nu vreau și sa nu pot.

   Știu că vreau și pot să pot, asta e singura problemă ce îmi stă în calea evoluției în cel ce nu sunt din cele 48 de singurătăți comune.
   Sunt deacord cu filosoful ce nu spune nimic în mijlocul unei arene plină de curioși, pentru că nu este întrebat nimic și nimeni nu merită răspunsuri. Nimeni nu vrea să știe mai mult, toți vor să îl vadă ce a ajuns din ce a devenit ca să reevolueze prin ei, răspunsul lui.
   Am ajuns un copil ce primește răspunsurile ce îl transformă în adult doar că timpul nu este transformarea semnului de întrebare în doua puncte. Timpul este privitul în gol și lipsa întrebării. Copilul privește la ideea de adult dar nu și la planul de matur. De aceea copilul este cel mai desăvârșit matur și adultul este cel mai iresponsabil copil. Doar bătrânul poate face diferența dintre ce a fost bine și rău.
   Strâmtorat de vârsta la care totul se oferă pentru a mi se dovedi ce dovedesc dau pagina pun stop și reprimesc anul de gradiniță ce mi l-am dorit, doar că nu înconjurat de copiii între care sunt cel ce mă conștientizez ci stând pe scaunul de pe care sunt considerat mare pentru că scaunul este mic și rămas mic stând pe el ca un adult planificat sau nu, stau lipsit de ideea de a fi mare.
   Idealul omului omului este de a avea ce își dorește dar ajunge să aibă tot și își dă seama că și-a oferit replica idealurilor lui, autenticitatea nereflectându-se în el. Contradicția adevărului cu adevăr creează false diferențe și devin adevăruri când al treilea adevăr confirmă adevărurile. Dar contradicțiile rămân până când scopul este desținația adevărului și nu adevărul în sine.

P.S. O ceartă adevărată are ca scop împăcarea. O ceartă fără scop este o bătaie de supremație.

Teoria timpului.

   48 de amiciții conflictuale.

   Ne ocupăm timpul progresând spre liniste. Acest progres îsi caută linia de plutire. Când omul descoperă o linie de plutire variată, timpul lui liber fluctuează între a exista și a fi inexistent ocupat fiind de nevoia linistii din progres. Locul numit acasă este spațiul în care acest progres se acumulează. Când casa devine neîncăpătoare înseamnă ca aceasta nu și-a facut misiunea de loc ”pentru liniste” ci a devenit loc în care se acumulează linistea nefiind timp pentru aceasta. 

   Dacă teoria amicului meu este adevărată că ”prezentul este o întrepătrundere a trecutului cu viitorul”, neimlicând o mediană echilibrată între trecut si viitor numită ”prezent” ci o stare de ceața blurată opac anarhic de idei trecute și planuri, limitată ne amintirile uitate constant și viitorul ce poate fi văzut prin întrepătrunderea privirii dar indescifrabilă clar. Atunci timpul liber este starea de decantare a planurilor de viitor, și ideile misiunilor digerate lăsate spre păstrare spre a fi consumate de planuri dar nu în acel moment de liniste în care prezentul este o stare de relaxare și nici un termen limită rămânând ca o înghesuială în spațiul de relaxare.

   Deviind de la subiect, când, timpul tău, devine al tău? Când îți prelungești timpul de ședere pentru a ajunge la epuizarea soluțiilor de existență a timpului, sau când pregătirea timpului pentru planurile tale îți face posibilă realizarea perspectivelor. Oricum ar fi timpul rămâne trecător dar nu epuizator de aceea insistența actualizează și crează șansa viitorului predefinit. Te afli înaintea viitorului. Îl alegi? Sau te lași constrâns de realitate ân trecut?

   P.S. De citești, bucură-te de idee și dezvoltă-o mai grozav de nu ești mulțumit. De te simți plagiat, trimite plângerea prin poștă :)

https://www.youtube.com/watch?v=xwsYvBYZcx4