Libertatea pare a fi un subiect adolescentin, pe lânga alte caracteristici tipice vârstei. Libertatea e întotdeauna ceva ce ți se ia, pentru că atunci când o ai ea se numește normalitate, acest loc în care lipsa de normalitate este o dovadă a unei tiranii ce dorește să impună forțat o normă repetitivă a cărei perfecțiune reflectă pe dos libertatea (se pare că folosesc des termenii: lumină și reflecție, asta pentru că: apa, cascada sau pur ca un izvor lin, sună a metaforic ce transcede un pic realul concret).
Acum se pune o altă întrebare. De câtă libertate are nevoie un om mediocru pentru a nu face o supradoză de libertate în singurătate și când e momentul să se întoarcă în îngrădirea de acasă ce îi oferă linistitorul sentiment de copil înfășat? Mai greu de suportat este tăierea acestui moft numit libertate, pe motivul că este doar o căutare a unui sentiment ce imită un alint copilăresc.
Acum trec la ceva mai personal și te rog nu critica un lucru personal. De-a lungul studiilor cineva cu responsabilitati de sustinere și-a pus atât de mult efort fizic dar mai mult psihic în spatele acestei munci, ce pare a fi de protocol, încât se vedea și se vede cu ochiul liber o uzură somatică sau mai bine spus o degradare psihică datorată așteptărilor ce înșelau așteptarile sau un diagnostic corect ar fi: speranțe in van. Iar eu port ca pe o raceală aceaste tuse seacă ce-și vrea ofranda așteptărilor pose în efort. Această responsabilitate o accept cu supunere. Dar cu ce inlocuim acele goluri lasate de speranteșle spuberate, ei bine, acelea se numesc aripile frânte pentru parintii suferinzi uzati pentru binele tău ce sună ca un foarte logic ilogic, dar, asta e viața e dură si tu trebuie să te „iei în gură” cu ea ca să te pui cu ea.
P.S. Îs așa de bătrân, nepoate, că atunci cînd eram io mic incă se mai făceau poze alb-negru si televizorul prindea un singur program, ce să mai zic de inventarea youtubului. Api după noușop tâti-s gata gasâti pi google.
Da batran mai esti tu, frate,
RăspundețiȘtergereAcuma ce sa zic , ca ai dreptate
N-am crezut ca iese o poezie
Dar realiteatea crunta pare sa ne fie
In alb si negru gandeam odinioara
ca asa ne era copilaria
Si acum cand totul pare colorat
De trait in lume e
din ce in ce mai complicat
Ca ne simtim datori
si prea legati de maini
Fata de parinti si de strabuni
Ca ce nu au putut ei infaptui
Parca ne sunt poveri
Pe umeri cat vom fi
Si mereu datori lor le vom fi.
PS. Compozitie ad hoc. Nu e perfecta, dar mesajul e important.
scuze ca nu am reusit sa dezvolt idee dar mi.am iesit din mana un pic
RăspundețiȘtergerela o saptamana dupa ce amsris postarea chiar AM VISAT PE CINEVA DAR CU TOTUL IN ALTA IDEE DECAT IN POSTARE POATE VORBIM IN PERSOANA DESPRE ASTA SA NU UIT
RăspundețiȘtergere