Valoarea timpului acordat timpului.

  Prăfuit de aerul celor 48 de vremuri apropiat, trecute.
  Când toate drumurile se opresc în locul în care timpul se oprește și te privește în ochi, iar fix înainte să îți spună: ”Mai stai”, îți dă un brânci și strigă: ”Ia loc, și începe de unde ai plecat”.
  Contează, în ce scop faci primul pas pentru că târguiala vieții veșnice nu se face pe loc cu un viitor ce nu îți aparține ci, cu trecutul ce îl porți ca pe un rucsac de școală spre prezentul cu care doar un legamânt te mai ține liber în ziduri de îngeri transparenti de voia omului.
  Sper, spre a fi, un opus al titirezului ce pleacă furios spre o spirală a căderii. Mai degrabăă un bou ce se învârte în jurul unui par călcând grâul afară din paie, un organizat ce își sapă groapa ridicând praful ce il calcă în loc, un obraznic ce fuge spre a fi certat cu dragoste părinteaccă, un rătăcit ce caută alte drumurii necunoscute spre a fi descoperite, un singuratic ce își caută autodescoperirea spre a fi înțeles mai clar, un tăcut ce uită să vorbească unui tablou ce îi răspunde ”bună!” , un străin expus cunoașterii orbitoare ce lasă umbrele unor culori să completeaze inexistențe.
   Privesc în îndepărtare spre un loc de la care să nu îmi fugă privirea de care mă apropii încolăcindu-mi în jur drumul până acolo, mumificându-mă cu privirea în sus spre libertățile cerului.
   Timpul  se măsoară diferit de la om la om, pentru unii timpul se măsoară în viață iar pentru alții în moarte. Bucuria de a trăi este aceeați: copii bucurându-se alături de bătrânețile bătrânilor iar bunicii de tinerețile copiilor.

P.S. ... Moartea este cămașa albă, din noapte, a vieții.

Un vis în zbor cu aripi frânte.

  48 de picaje derapate prin deznădăjduiri întemnițate.

  Libertatea pare a fi un subiect adolescentin, pe lânga alte caracteristici tipice vârstei. Libertatea e întotdeauna ceva ce ți se ia, pentru că atunci când o ai ea se numește normalitate, acest loc în care lipsa de normalitate este o dovadă a unei tiranii ce dorește să impună forțat o normă repetitivă a cărei perfecțiune reflectă pe dos libertatea (se pare că folosesc des termenii: lumină și reflecție, asta pentru că: apa, cascada sau pur ca un izvor lin, sună a metaforic ce transcede un pic realul concret).
   Acum se pune o altă întrebare. De câtă libertate are nevoie un om mediocru pentru a nu face o supradoză de libertate în singurătate și când e momentul să se întoarcă în îngrădirea de acasă ce îi oferă linistitorul sentiment de copil înfășat? Mai greu de suportat este tăierea acestui moft numit libertate, pe motivul că este doar o căutare a unui sentiment ce imită un alint copilăresc.
   Acum trec la ceva mai personal și te rog nu critica un lucru personal. De-a lungul studiilor cineva cu responsabilitati de sustinere și-a pus atât de mult efort fizic dar mai mult psihic în spatele acestei munci, ce pare a fi de protocol, încât se vedea și se vede cu ochiul liber o uzură somatică sau mai bine spus o degradare psihică datorată așteptărilor ce înșelau așteptarile sau un diagnostic corect ar fi: speranțe in van. Iar eu port ca pe o raceală aceaste tuse seacă ce-și vrea ofranda așteptărilor pose în efort. Această responsabilitate o accept cu supunere. Dar cu ce inlocuim acele goluri lasate de speranteșle spuberate, ei bine, acelea se numesc aripile frânte pentru parintii suferinzi uzati pentru binele tău ce sună ca un foarte logic ilogic, dar, asta e viața e dură si tu trebuie să te „iei în gură” cu ea ca să te pui cu ea.

P.S. Îs așa de bătrân, nepoate, că atunci cînd eram io mic incă se mai făceau poze alb-negru si televizorul prindea un singur program, ce să mai zic de inventarea youtubului. Api după noușop tâti-s gata gasâti pi google.