De 48 de ori condamnat la moarte prin înviere
Am aflat tulpina patimii şi o scurtez de rădăcini. Am aflat iubirea binelui şi îl trăiesc. descopăr paşi în prietenie şi trezesc împărtăşiţi. Durerea descoperă răul pe care nu îl doreşti în tine şi dizolvi imensul grăunte infim, de rău, cu un vulcan de apă, purificator cu bunătate, pe care toţi suntem capabili să îl emanăm, la fel de natural, precum căldura trupului.
Mă chemi dar nu te aud, vino mai aproape, atinge-mi sufletul cu bunătate, inundă-ţi sufletul cu al meu şi vino, împreună în viaţă să trăim lumea, cu un suflet curat. Cât de greu e să ai un suflet langă tine, nu îţi fie teamă, nu va fugi, chiar dacă are picioare să fugă, nu are unde fugi, cere-i să rămână, mergi cu el unde va merge! Două suflete nu se mint, vorbele mint. Dacă plec şi rămâi fară suflet, va fi în mine, cu mine, îl voi proteja de rău, vino după sufletul tău, lângă mine.
Am lăsat răul să îmi coboare din minte, în imimă, răul a devenit prezent în mine, mai mult decât efemer ca gândul, doar valuri şi lupte constante în bine, va purifica mintea, lăsându-o, nu pustie, ci cu victoria prezentei ontologice a bunului apot-cuprinzător.
Chiar dacă citesc totul în tine, sunt trei moduri în care văd cine îmi pari a fi: ştiu totul dor obiectiv, nimic nu e la locul lui, şi plantez artificial răul în inima ta, ca să dau logic plauzibil de crezare, aparentelor greşite. În a doua perspectivă, văd totul prin şforţare de iertare naturală, şi sprijin dorintele şi nevoile ce se aştern în calea ta. În a treia totul are un înteles şi scopul meu e acela de a dizolva toate granitele fictive ce ne despart cu ataşament natural, total, neconditionat care purifică orice limită care uneşte desăvârşit o pereche de oameni în stare de vindecare şi purificare în nonindividualităti ce dezscizionează alăturarea comunicării umane.
Mai e o parte de a mi te comunica, aceea a absenţei tale în care îmi îgnori prezenţa ce bate la uşa inimii tale cu simplitate, în care eu devin sclav unei vointe indiferente de a fi acolo, preyent doar cu bifarea, legat în laţul patimilor şi al dorintelor scăpărate de indiferenţă şi stinse în dor inutil, ajung să fiu un idolatru, un zgărie brânză pe tronul tău gol, cu care îţi protejezi individualitatea puritatii sufletesti, ei bine, un suflet este pur când are încredere şi suferă de neapropiere emotională. Cam aici mă aflu, mă lovesc de zidul fricii tale ignorante, ingnoranţă în care renaşti posibilităţi de rezerva în caz de avarii sentimentale, cu inconstienţă sau fără voie rămân acolo ca un bleg, încă dorind neprimit, uitat, lăsat părăsit abandonat, pregătit de a oferi sufletul în braţe cuiva absent ţie, care îşi doreşte viaţa din braţele tale.
P.S. patetic sau sublim, moment din viaţă, mă dor încheieturile sufletului, dar cel putin răul iese la suprafaţă ca spuma, face vizibil, numa bun de luptat cu umbele lui; eu vreau ce ştiu, nu ştiu ce vrei, copil, daca vii si rămâi, total, fără tresăriri, cu plecări sau uitări neatente, din braţele apropiatului meu suflet, îndepărtându-l, ca luminiţele de crăciun care se fac ştiute şi neştiute langă mine rămân şi eu golit de mine şi risipit în afara singurătăţii. Poate am arat destul haturile sufletului, ca să ramai în el, îmi voi număra patima cu care te doresc în lipsă şi poate vei dispărea. Sper să nu mor ca un câine sătul, nedorit şi trist. Câine sunt, sătul de tot ce mi, şi nu mi se oferă, mi se ia, mi se ignora uitat, sau mi se risipeşte în indiferenţă apropiată.
"imensul graunte infim"? Daca mi-ai putea explica, ti-as ramane recunoscatoare.
RăspundețiȘtergerecu putina credinta cat un graunte arunci in apa un munte de patimi
Ștergere