Îmi așez cravata, mă ridic și plec.

  48 aparține unui singur infinit.

  Copacule! Ți-a spulberat vântul ultima strajă, și e abia primăvară. Ai învațat să îți depășeștii limitele dincolo de capacitățile voinței umane. Barierele ce te fac mai puternic decât cel ce traversează drumuri de relaxare prin intersecția luminată verde, mi-s încă puțin descrise. Conturez impulsuri ce îmi oferă șansa sincerității tempotare. Demn și pricăjit îmi aleg teatrala față atonată alături de caracterului ce stârnește comicul impersonal. Răbdarea în timpul și spațiul fără volum din centrul mulțimii impersonale creează ambient neguros celor ce-și comunică personalitate prin ideea unei sincerității petrecute spațiul limitat al tăcerii.
 Lupt în gol cu zicale închise precum: "a nu știi" și "trebuie" determinat spre a-mi asuma neștiința și lipsurile bandajate cu idei trecătoare. Mult prea odihnit și relaxat la maxim descopăr lenea pură prin plimbări agale dintr-o parte în alta a fașei prea mici și încânlite.
 Dovada trecutului ce mult a biruit gerul troienelor, cade cu reculegere la adierea vântului fioros al regenerării. Din vărful plopului a vegeat ca o stea sfidând prăvălirea vieții în pietrificarea pură a albelor cristale ce au căzut peste natura ce mocnea retrasă în cochilia originii ciclice. Morbida tăcere din viața ce a vrut să înfrunte spiritul efemer al verdelui veșnic actualizat în timpul nemilos pândeste așteptarea. Ca pedepsă și-a tăit moartea cu toată suflarea în irespirabila iarnă spre întâmpinarea noilor veniți în vrednica de trăit viață. Ca un sunet de toacă lovită de bulgări mari din fulgi purtati de viscol prin ecouri albe pierdute surd în vânt își cânta vremelnica suferință vestitoare a căldurii ce îmbrațișează matern bobocii florilor cu farmecul speranțelor.

P.S. O frunză în prima creagă din cer a copacului.

Speranță supra-umană

  Zeci de mii,48 de elefanți se legănau pe o pânză de păianjen.

  Introspectiv caut locuri de umplut cu pozitiv prin care inund îmbibatele cu aer ușor, speranțe ce-și așteaptă impulsul ideii de mai bine. Reculeg începuturi spirituale ce s-au scufundat prin crusta blindată a unui suflet inconștient de natura lui regeneragilă cu momentele de liniște pașnică. Prin fantasme caut exagerate solutii la naivele greutăți ce sar din subconștient în fața vieții ce ignoră regretul și se sting în nimicul vrednic de sentimentalizat. Câstig libertăți din fiecare particulă de aer ce se strecoară prin sângele zburdalnic al naturii primăvăratice. Cu soarta privită dinspre veșnicie încerc să îmi re-simt gândul trecător prin veselia indestructibilă ce sfidează neputința logicii. Prin curcubee geometrice întrevăd incolore vise ce plutesc în orizontul inimaginabil împărtășindu-mi din relaxarea lor calmă ca din izvor de munte. Precum siguranța unui fulger trec dincolo de logica parfumului din flori spre strigătul din bucuria copiilor ce se nasc inconștienți de suflet, scop sau puritate. Inplodez răzbunător cu seriozitate tranșantă când trec peste bucurii efemere ce sting lumini din voința mugurilor milenari și ascult sclipiri de cristal ce strigă din cochilia nedumeririi sufocante.
  Revoltat până la refuzul răbdării caut sentimente ce ontologic deschit ochii umanității împartășite semenilor. Presar prin pașii sonori conturați în istorie de naivități supraumane stări de spirit desprinse de realitate. Alergând singur prin universul deznădăjduit refuz să mă încarc cu lipsa de speranță ce o descopăr pe umerii înfrigurați ai bătrânilor adolescenți. În redescoperiri experimentale caut statornicia vieții calme prin greutățile aparentizate de lipsa de atenție. Eliberat de slăbiciunile umbrelor brutale plimb cu tupeu de rang înalt preconcepții prin fața oglinzilor.

P.S. Devin din ce n ce mai imun la răbdare, privind fapte culpabile.

Răsărit orizontal.

 48 de neclarități în privința binelui lăudabil și al răului culpabil.

 Când toate sunt pe dos se observă normalitatea. Poate în mintea omului și în afara ei se întâmplă la fel, poate că da poate că nu, numai unul știe. Mă feresc să descopăr cele sfinte pentru că nu mi le însușesc. Știu doar că în momente critice storc din mine fapte bune ca dintr-o cârpă plină de praf. Promit lucruri depline și le îndeplinesc pe jumătate, restul le las în voia conștiinței. Curiozitatea și răbdarea stau alături ca după-amiaza și roua, așa descopăr responsabilități într-o lume care o cunosc găsită în toiul nopții sau într-un timpu al sfințeniei. Uimit până la refuz de cele înale sau limitat până la nimic de cele fără conștiință alerg dezechilibrat spre un unic sfârșit, cu speranța privind în sus. Descopăr prin ce simt că vreau să duc o viață simplă și mă îndrept spre una ce din greu o duc la scop. Omul este om atât timp cât umanitatea îi este comunicată din conștiința vie. Prin reguli simple mă oblig la gânduri pozitive primite spre interior.
  Azi am răbufnit din pașnica răbdare. Nimic nu stă liniștitor în revolta dinspre autocontrolul încarcerat în practici de schimbări a minții. Ultimul pas în loc spre viața veșnică mă duce dinspre ceea ce îmi dovedesc la ceea ce merită dobândit. Cu calm aștept schimbările din viitor pe lângă care trec. Îmi amân liniștea vieții în prezentul pe care mi-l descopăr ca al meu. Cu răbdarea din munca celeștilor ontologici ce îi martirizez încerc să mâ desprind de cuib prin zbor.

P.S. Printre raze de umbră spre izvorul luminii.

O postare pe zi.

  Cine dorește să posteze un articol pe această pagină de blog și nu au blog personal sau au blog și doresc să își promoveze articolul prin această pagină sunt bineveniți.
  Poți trimite articolul tău pe adresa de email neaguvalentin48@ymail.com, alături de câteva detalii personale și o imagine artistică (cine dorește).
 Alături de titlul articolului tău va apare numele tău real sau un pseudonim.

Logica inumană a războiului cu sinele.

 Deplin descopăr 48-tul încâlcit prin cărări lăturalnice.

 Așa ceva nu am mai văzut, piedici în viață sau pronii divine prin necaz mă împing pe calea ce pare a fericirii. Însălbăticit în proriile puteri ce mă leșină la pământ și de la pământ în șanț, drum ce duce la mormântul negru cu pași repezi. Ne vor ataca din tot împrejurul din dreptul în care nesiguranța ne stăpânește. Ei sunt cu noi până când își vor da seama că noi ca invitați în viață refuzăm neliniștea prin grabnica întoarcere la singurătatea din treime. Glasuri, din lumina ce o privesc cu ochii larg închiși îmi spun că lupta e în toi, dar răzoiul e cu mine însumi, un eu mai mult sau mai puțin puternic. Și totuși, cum câștig, când eu doar cad și sper ca cei apropiați să scape din războiul în care lupt cu capul în pământ. Și totuși, întreg, ridic privirea în dreptul orizontului și văd pacea ilogicii încăierări ce s-a retras în inexistența îngrădită de abisul inconștient.
 În necunoscuta prezență a unui aproape străin mergem pas la pas, un pic, fugind de voințe nepotrivite împărtășirii amicale. Secat pâna la refuz de puterile vremelniciei, vrednic sunt robirii robilor iertării. Supus drumurilor fericirii în care viața licărește la necazuri ca o lumanare în vânt, descopăr că ceea ce vreau este ceea ce nu simt. Deznodând rațional întâmplări ce se supun iraționalului îmi dau seama de logica cu care simplu trec peste greutățile timpurii.

P.S. Simple detalii ce-și reflectă umbra în mijlocul luminii.

Să fii cine ești, să vrei ceea ce poți

Rămân tot eul ce mă schimb în cel ce sunt, 48.

 Mințile limpezi se adună lângă ape line pentru a gândi clar, gândurile tulburi caută munții ce împart cerul cu statornicie în granițe umblate prin cărări din rugăciuni. În inamic descopăr cel mai bun prieten prin sinceritatea lui tranșantă. Văd vremea trecând fără rost iar eu îmi câștig efemerul timpului cu o viteză de un zâmbet pe secundă. Ca un fost împuținat al păcatului stau sec lipsit de dialog divin în cautarea unui vas ales de care sunt nevrednic. Cu o logicitate compromisă mă oglindesc în aproapele reflectat în golul în care descopăr ceva ce mă reprezintă. Privind spre orizont cu ocii-nchiși îmi prostesc inima să bată iubind lumina caldă a apusului din primele raze ale soarelui din diminețile iluzorii. Ocazional sunt sigur pe necesitățile ce îmi sunt vitale pentru normalitate.Conștient de veșnicia lumii prin care trec până voi da colțul din lumea ce într-un sfârșit inevitabil vine. Trec prin viață evitând micile momente de mare importanță...
 Profit de ocazia scurtului articol și trimit cele mai mari și calde mulțumiri îmbrățișate mămicii mele care mult muncește pentru dragii ei copii. Un La mulți ani! Mămicilor din toată lumea. O primăvară frumoasă, rodnică precum toată natura care revine la viață.

P.S. Spor și ajutor de la Domnul.

Din vrute și nevrute

 Gândește-te la un număr. 48?

 Viitorul are multe căi: cele pe care te antrenezi să umbli ca și cum ai ara pământul vieții tale, cele pe care le urmezi pentru că sunt bătătorite de altul și cele pe care le poți urma datorită calităților tale. Ultima parte aș alege-o și eu pentru că toate vin de la sine și munca depusă este o bucurie dobândită din exercițiu. Profit de simplitatea muncii și aștept sfărșitul ca să treacă ca să îmi ofere timpul rămas ce va veni. Privesc eșecul ca pe o pronie divină peste cele ce vor să se succeadă logic. Las ignorant porți deschise spre trecut ce mă amână din viitorul apropiat, mult așteptat. Calc prin promisiuni false de viață ce se vor păstrate temporar prin caracterul greu indefinit. Ca să vrei ceea ce poți si să decizi ceea ce știi că nu știi încă din cele ce vrei să faci îți trebuie o mare lipsă de caracter, sau de voință, sau sunt doar indecis. Între a face ceea ce pot ceea ce vreau și ceea ce îmi doresc se află un spațiu de timp în care aștept. Decid să mă rostogolesc în realitate. Sunt în momentul în care munca pentru viață începe. Mai ramâne un pentru ce, pentru cine și cât timp. Acum cel de sus cu mila, cel de sus cu scopul și cu timpul. Sau poate cer prea mult? Poate nu cer destul, aștept să iau doar tot ce pot. Tot ce-mi trebuie este linistea zilei și putin post în stomac, restul poate să vină de la sine.

P.S. Trag după mine viața ca un sac gol plin de griji.

Portretul amurgului

 O să mă doară capul, mă leg la cap cu 48 de noduri...

 Viața are un motiv palpabil să fie trăită, eu sunt doar vesel să o trăiesc. Teoretic, dezlegat de post-traumele cercetărilor din domeniul cunoașterii a sosit momentul să iau valul cu mine și să mă las dus în liniștea chircită a odihnei. Prudent, înțeles din prime impresii lăsate ca definiții inițial fictive plec pe lângă drum. De la nivelul din jos unde stau, ca pietrele aruncate în sus ce vor să zboare dar cad greoi și se întorc departe pe pământ. Mă pui la locul meu, nu sunt de-acolo eu sunt mic din cel ce sunt și tind să mai rămân. Ca un apus ce grandios imaginat e doar un punct privit cu lupa. Ca o secundă îmi e frică să fiu mic sau mare sau să dezamăgesc sau să înșel aparențe iluzorii.
 Ca un dezamăgit mă las uimit de ceea ce-i lăsat să mă uimească și stau un pic posomorăt de vremea ce inevitabil vrea să crească din moarte la viață. Sunt singur, sau nu sunt destul, să fiu, ceea ce vreu să fiu. Complet sau incomplet mă simt destul și-atât. Prea mult alerg spre cum am fost și vreau să fiu mai bun ca mâine. Când scriu leg litere cu laț legat de mâini ce curg de la izvor în aer, ei bine, acum, nu scriu, eu doar tastez în gol. Mai am pân la sfârșit destul cât să termin de zis puținul din nimic. Să mai ajung la cel ce-am fost, am fost nimic, ce pur și simplu se ascultă când a spus ce vrea să lase-n non-valoare totul sau nimic. A inventa înseamna a găndi, eu nu găndesc eu încerc să imit ce vreau să zic.

 Aleg frumosul din caracter sau caracterul din frumos?

Ca adormitul pe cărți

 În statistici stau pe locul 48 la tras chilul viteză, pe glob.

 Deocamdată nu sunt aici, poate mă găsesc în altă parte. În timp ce merg tiptil înapoi spre moarte descopăr că pentru a escalada munții din orizont este necesar antrenamentul fizic și intelectual. Spațiul filosofic în care m-am scăldat în ultimele perioade educațonanale mi-au dat de înțeles că ceea ce fac merită timpul ce valorifică munca. Un fel de somn în bibliotecă, adică acel sentiment când ești mulțumit că ești înconjurat de știință ca si cum ai fi asumat-o deja, și tragi un pui de somn strasnic pentru că aici nimeni nu îți răscolește gândurile pentru că datoria ta e să le cauți pe ale altora.
 Când eram mic poveștile de la gradiniță erau înteresante pentru că faceau timpul să treacă mai repede și mai aflai ce fac caprele pe la țară. Dar nu se comparau cu câte vrute și nevrute îmi putea debita mintea mai ales când eu eram personajul principal care întotdeauna învingea sau devenea bogat din senin. Asta e partea cunoscută a copilăriei, partea necunoscută se află în spatele unei întrebări: "De ce plângi?". Nu eu, care am refuzat plânsul de la o vârstă fragedă. Îl foloseam pentru a-mi dramatiza nevoile copilăriei, din respectul față de demnitatea umană care nu merită să se coboare la cerșitul milei cu lacrimi. Preferem onoarea din spatele uitării. Ce mi se părea mai nesănătos, era suferința exagerată cu lacrimi și strofocări pentru ceva ca: lipsa părintilor care au plecat la cumpărături. Mi se părea o boală cu un singur tratament: afectiunea unui părinte. Nu prea îmi păsa de atentie sau dialogul afectiv cu cineva, poate de aceea eram cuminte, dar apreciam sentimentul de a fi acolo cănd am nevoie. Precum Bursuc: un dulău mare și negru care nu vorbea dar venea când îl strigai, chiar dacă nu știai unde este. L-am văzut luptându-se o cu un câine din cartier, care se dădea prea mare. A fost o lută strașnică. Toți câinii erau adunați în jurul lor, iar ei, se băteau în două picioare, ca oamenii, era o gălăgie de la trat, asurzitoare, și nu mi-am dat seama că stau doar la câțiva metri de ei fără frică pentru că știam că va învinge cățelul meu. Nu am văzut sfărșitul luptei dar Bursuc a ieșit din luptă cu o nară ruptă cănd l-am vazut plimbandu-se în alte zile.

P.S. Prin amintiri ce sunt acum, mereu în mintea mea.

Amicul universului

În sfarșit un om în fața căruia fac 48 de metanii și cu mâna pe inimă rostesc: "Sfaturile tale îmi sunt de folos".

 Acesta este un elogiu fratelui duhovnicesc. Nu vreau să îți dai seama că scriu despre tine dar deja știi.
 Sincer, vorbesti mult. Dar cel mai important lucru e că de fiecare dată când cădeam pe gânduri sau mă împiedicam și îmi pierdeam concentrarea îmi părea rău că am pierdut cuvinte importante pentru viață ca aerul pentru plămâni. Eram într-un film de suspans, și suspansul era să descopăr în ce sertăraș păstrez cuvintele cu folos practic.
  Un interviu în direct, filmat într-o seară linistită pe aleile Iașului. Înca nu am descoperit care sunt originile intelecrualității romanului dar tu le-ai moștenit toată chintesența. Cred că acei caței se simțeau protejați de siguranța cu dare îti urmezi drumul, și spuneau în mintea lor: "Oau, un om, să îl urmărim ca pe un filosof atenian prin grădinile ideilor" de fapt asta spuneam eu ei poate vroiau o companie placută. Nu știu cum reziști în mintea ta, dar cred că te distrezi fain când știi că ai o treabă de făcut și tu o termii doar din reflexele caracterului. Puteam dezbate și un subiect ce mă privea personal în relația cu o fată, și știu sigur că ai să îmi dai sfaturi de folos. Dar eu sunt cam înprăstiat și fără cap când vine vorba, și pe subiectul ăsta încă mai am probleme de rezolvat cu Duhovnicul.
 În mare, dacă nu era frig eu stateam până la răsăritul soarelui, atunci chiar că era o mică plimbare vrednică de reprodus într-un roman.

P.S. Sper să ne vedem pe la sediu ca să îi luminezi pe voluntari să vadă partea bună a paharului.

Întrebare fără semn de punctuație

 Surprins de un cutremur de 4,8 pe scara raiului.

  În pași de dans imaginați în modelele din covor sunt pregatit prin abținere de la voință de ultimele cuvinte ce ne țin la distanță. Mă las prins în lațul idioritmic pentru a sta alături de momeala înveșnicită, eliberatoare. Indiscret pașesc barbar în contra timp nerăbdator de a-mi rasplati imaginația cu o realitate ce sparge granițele așteptărilor. Mai mult de cât perfect, planul, trece prin desăvârșire dar săvârșitndu-se mă aduce cu picioarele pe pământ din marele mic vis real. Uimit de univers în care mă scald ca un uriaș iar gândul îmi rămâne în prezent uitând trecutul, încetând să viseze viitorul conștient de valoarea transcendentă a prezentului. Aștept răspunsuri revelate prin șfinți la întrebări ce caută doar un afirmativ de o sinceritate rece. Caut să îmi reînvii sufletul blestemat de fantome cu singurătatea pașilor din nisipul deșertului însetat de simetria jumătăților. Deschid idei spre un dincolo ce se lasă definit de totul și nimic. Accept retrăiri ce caută lumina strigată în gura mare trecută prin șapte lumini de candele din baza curcubeului. În tandem involuntar uit ce vreau să spun și mă recunosc în orizontul ce mi se așterne în față înspre mine și dinspre mine aflându-mă ca un punct în afara vectorilor admir dorința de mântuire prin aproapele ca o veșnică rugă. Stau pe loc în prezent, mergand grăbit și împresurat spre viitorul static. Fulgerat din varful capului până în calcâi de lumina insuportabila ochiului, observ, că sufletul este prea inădușit de pacat să se aprindă doar cu o simplă scânteie.

P.S. Aștept nerăbdător nemurirea morții.

Hai să ne cunoaștem...

Decret de sinceritate în 48 de puncte.

-Speranțele te duc până dincolo de munți și văi. Când ai ajuns amintește-ți că drumul a fost ușur cu ajutorul speranțelor.
-Viața e ușoară, să o trăiești e mai greu.
-O veste o poți primii în multe feluri, cea mai binevenită este vestea primită adecvat, oricât de rea ar fi.
-Poți fi un exempu negativ în orice situație, important e să acepți că ești un exemplu.
-Dorește-ți multe, viața le va alege pe cele care îți trebuie.
-Fratele tău te ajută chiar și când munca ta îl rănește.
-Ești capabil să faci multe, tu trebuie să realizezi cât de simplu este să le faci pe cele care îți folosesc.
-Bucură-te de bucuria cu care dusmanul tău zâmbește la necazurile tale pentru că ai reușit să faci un om fericit.
-Amintește-ți de optimismul bucuriilor în momentele grele pentru a te pregăti să fii fericit.
-Gândește-te la supărările greutăților în cele mai fericite momente pentru a conștientiza cât de mare este bucuria.
-Acceptă blestemele vieții pentru că viața vine dinspre trecut și toate le binecuvintezi prin muncă.
-Tăcerea împacă oamenii înainte de a începe cearta.
-Învață să asculți pentru că nu ești singurul care gândește de pe pământ.
-Caută contravaloarea necazurilor în bucurii și vrednicia fericirilor în care te bucuri.
-Primește înjosirea apropiaților pentru că nimeni nu te face neom, neom devii crezând că ei sunt mai neoameni ca tine.
-Omul înșeală aparențele când nu își face cunoscute puterile.
-Acceptă doar laudele care descriu ceea ce ai facut nu cele pe care le vei face.
-Diferența bună dintre dușmanul prefăcut și dușmanul real este că unul îți vrea suferința și altul inexistența.
-E bine să ai un plan de rezerva care te ține pe drumul cel bun fără să scimbe rezultatul misiunii.
-Un prieten adevărat nu te obligă să te bucuri cu el dar te împovărează cu greutățile lui.
-Termenul limită este momentul cănd tu ești deja în planul de rezervă.
-Bucură-te că ai timp să trăiești și că traiești pentru a fi fericit peste timp.
-Ești protejat de încrederea cu care adversarul nu știe ca te poate învinge.
-Acceptă smerenia cu care primești milostivire refuză smerenia care o așteaptă.

P.S.  Contrazi-mă cu ceea ce crezi și vei dubla sfaturile care le pui în practică.

Rău inutil.

  O foaie A4 și un bidon de 1,8 litri.

  Prin hieroglife criptate de secrete las rândurile unei istorii paralele să curgă printre rânduri. Un om ar spune "ca de vis", nimic real, nimic adevărat. Dacă aș visa realitatea ce mi-o doresc ea poate deveni reală, visul ar părea un basm, um basm imaginat frumos cu mituri de sfinte suflete în așteptări, lângă izvoare, de zburători fictivi cu trup din fum tomnatic.
În vremuri ce au trecut mă dizolv în eul negativ ca să nu mai sufăr după cel ce sunt. Visez frumos cu ochii deschiși alături de cine e prea naiv să creadă realitatea pe care o car doar cu voința naivei imaginații. Implodez de bucurie la întâlnirea noilor motive de a-mi crea povești fără sfârșit. Din timp mă razgândesc să pun sfârsitul întâmplător. Responsabilitatea asumată o realizez prin prezența cu tupeu a lipsei de plan dusă până la capăt în tăcerea auto-eliberatoare.
 Ca un păgân ce se întoarce împotriva firii creez fantasme de care trebuie să fug pentru a mă îndepărta de alte suferințe mult mai mici, regula este să fug din ce în ce mai tare de coșmarurile din ce în ce mai reale.
 Sunt sincer în dialogul în care tac având puține de spus din punctul propriu de vedere. Bucuriile mele ce le pot oferi pe gratis vin și pleacă, și durează atăt de puțin încât efemerul este ca praful în vânt, ești vesel atât de puțin încât siguranța realității pare praf în ochi.

P.S. Dacă blesteamă cineva un personaj fictiv căruia îi declară dușmănia, mai are efect blestemul?

Mai simpu...

  Salut, sunt vali sau 48 de ore, mai pe scurt două zile nedormite.
  Cunosc o mulțime de oameni dintre care 48 sunt eu. Astăzi am salvat o fată de la un dialog nedorit, cu mine. Mă transform în ceea ce îmi doresc să devin și rămân cel ce sunt, cu cât sunt mai sigur pe mine cu atât devin mai insociabil. Cu cât îmi văd viitorul mai clar cu atât simt că privesc moartea în ochi apropiindu-se sfidător. Inconștiența cu care trăiesc clipa creează iluzia de atemporalitate temporară iar realitatea îmi oferă prezentul imaginat.
 Când mă plictisesc de peisajul înconjurator fug încet fară să vreau, haihui în liniștea călătoare. Am nevoie de tăcerea mea ca de o regulă sfântă pentru a oferi apropiaților sufletești libertatea mult meritată de a-i lăsa să îi cunosc, înâi tăcerea mea apoi cunoașterea și mai apoi dialogul în sinceritate desăvârșită.
 Să vorbim despre altceva...
 A fost o dată un copil foarte supărat pe sufletul lui întunecat de păcate și într-o zi s-a certat foarte tare cu apropiații săi încât ura părea fără leac. Cu mintea rătăcită s-a retras în grădină pe marginea unui deal înalt ce se ridica impunător deasupra unei văi întinse și frumoase dar măreția câmpiei îl înfuria și mai tare. Atunci s-a așezat în șezut și cu capul în pământ a început să privească o floare galbenă înaltă de câțiva centinetri nu mai mare de un vârf de deget mic; și s-a întrebat: "Dacă floarea asta atât de mică este așa de vesela de ce marele meu suflet, care nici măcar nu se vede este plin de ură de nevindecat". Atunci copilul și-a adus aminte de pământ, de soare, de anotimpuri și vremelnicia plantelor, de stele și lună și apoi s-a gândit la cine le-a creat pe toate și că acel Cineva varsă la fel de multă iubire în el cât varsă și în marile creații ce au un rol mult mai mare decât al lui în univers și atunci a înteles că sufletul lui nu este ură ci un vas prin care se tranferă iubire, aproapelui.

  P.S.Sunt mai bucuros astăzi decât de obicei.

Aleg dintre a fi sau a nu fi.

Sună telefonu!
Răspund vesel de exagerata bucurie cu care mi-a bombardat viața în ultimele zile.
-Bună alo...
În ultimul timp numerele necunoscute mă încăntă nu refuz niciodată o nouă prietenie.
-No alo!
Accentul m-a împietrit, era un baiat și asta întotdeauna sună rău.

   "Știi cum râde Dumnezeu de planurile oamenilor?" mă întreabă un coleg de facultate, fără să îi răspund îmi oferă și replica "Pe burtă". Cea mai seacă glumă auzită vreodată și tot o dată brutal de reală. Se aplică pe motoul meu în viață ca un lightmotiv. Când viața îți dă un coș plin de motive de a trăi fericit, trebuie să iei în considerare două variante și două soluții:
-ți se oferă tot ca să ai ce să ți se ceară înapoi cu dobăndă pentru că cineva se pregătește să ți-o tragă pe la spate.(iar eu ca un naiv iau tot ce mi se oferă)
-poți trăi fericit dar nimeni nu îti spune că o să fie ușor și trebuie să lupti cu tot arsenalul pentru ce îti dorești cu adevărat.
Iar soluțiile pe care, dacă ești inteligent le iei în considerare înainte de jocul de șah cu viața când tu începi doar cu un rege și un pion, sunt:
 (tu ești pionul)
-fugi pentru că e prea real să fie adevărat și cred că sunt sigur că visezi.
-toate bucuriile au o contra valoare care ridică autenticitatea trăirii la puterea cu care nu te dai bătut.
  Deciziile de durată temporară, cu efect necunoscut, m-au învățat să fac prostii, în viață, atât timp cât îmi pot asuma responsabilitatea singur.
   Azi mi s-a dovedit palpabil că rău cu rău nu iese bine ca în regulile fizicii. Ai dreptul să nu mă crezi când îti spun că nu sunt vesel din întâmplare ci de nevoia de aer din reflexia ce se întoarce înapoi.

P.S. Cum ieși din închisoare? Cu calm și rugăciune.

Un punct nevăzător de vedere.

Sunt un personaj fictiv în 48 se stări.

 Prin ignoranță modelez caracterul persoanelor ce le cunosc prin vocea fluctuațiilor din suflet neavând onoarea palpabilă de a pune chip fizic firii. Orcine mi se prezintă ca încarnare făra prezență rămâne să îmi ofere memorabila existență ce o rețin prin analogii ontologice adăugate fizicului. Prefer un text profund fără diacritice contra unor cuvinte frumoase cu mesaj inexistent. Melodios ascunzișurile gesturilor pun semne de punctuație ce scot la iveală părticele din spirit. Las acel strigăt să apună în căcerea din tăcere. Ofer spre revolta mulțimii lacome de sănge vinovat adevăr pur. Caut motivele sfinte în care egoist șoptesc strident înspre orizontul gol întunecat de neputință. Aflu ce nu sunt, descopăr ce sunt din priviri aprobatoare ce abandonează ceva prezent ce vrea să fie numit fără nume. Acel ce te știu din ceea ce vorbim fără să-ți știu chipul, te caut tiptil prin păpuși neaprobate de suflet.
  Cu imagini diafilmice descopăr povești fără sonor din care luminile tăcute îmi traduc sentimente neidentificate. Citesc o piesă de teatru dintr-un trup nelocuit de actorii ce teatral joacă regulile primei impresii vital atribuite. Regizoral învii în tine povești milenare dirijându-ți meticulos locul în raftul cunoștințelor apropiate. Ca un copil descarc din vârful zidului căramizile copilăriei ce suspină alungate din regresul speranțelor meritate. Ca un disperat alerg după chipul tău fictiv imaginat în care sper ca ai crescut.
  Imagini cu ceea ce învăț să știu, privesc nevredric clerical. Plec de la suflet spre chip, ca un precaut notoriu pășesc pe dos în ascensiunea cunoașterii. Aprob în contract nescris tragica amiciție ce cheamă spre dincolo de care am pășit prin piedicile din care sunt căzut. Prescriu post-scrise structuri de oamenin, nevăzute de lumina soarelui în care cel de prea sus providează libertatea de a alege binele. Privesc umbre pe dvera legii, aștept dincolo de chipul necunoscut aprobarea cunoașterii. Ca doi străini ne reâmprietenim întâlniți de demult pentru a ne vedea dincolo de umbra materiei.

P.S. Vesel trans-trecut, iartă-mi ignorața pe care te superi.

Ce-i cu mine!

 În starea de extaz vidic 48.

 O deșărtare a fumului lipit de hornul din suflet este cel mai bun tratament contra neliniștii. Acum, cel mai greu este să mă decid dacă lepăd cele infim mici care sunt nesemnificative când de fapt stau la temelia greului uragan întunecat din jurul sinelui singuratic, sau dacă le cern pe cele care îmi umbresc transprența sufletului cu negura întunecată ce îmi încălzeste putrezicunea rușinilor.
 Acum, după ce mi-am dezlegat nodurile conștiintei ce mă împiedicau să merg drept înainte calc tiptil pentru că nu sunt antrenat în cele ce-s ușoare. Îmi dau seama cu greu că unele obijnuințe și tradiții erau strigăte line din mocirla ce mă cuprindea până peste minte. Simplele scânteieri de lumină erau proaspete guri de aer ce mă sufocau și-mi puneau mintea într-o căutare alertă a ferestrei. Sminteala rămâne, cercetez necunoscutul pentu un început rezistent fluctuațiilor sentimentale.
 Revoltele fără origini mă baricadează în eul plin de nimic. Scopul trăirii îmi este să fiu cel ce comunică trans-uman folosind dialogul inter-uman. Cu nostalgie mă prezint ca cel ce vrea să fie originea liniștii din camera singuratică în care se îmbulzesc străini anonimi. Îmi doresc liniștea comunicată dar exprim egoismul comunicării prin egalitate. Aceste personalități se contrazic cu argumente primitive și mă trezesc în reallitatea în care îmi dorm visele ignorând trecerea timpului. Între a vrea ce văd și a ști ce vreau se află un gol de caracter ce pendulează între entități opuse. Indiferent de consecințele realității mă pitesc ghemuit în centrul indeciziilor. Sunt cu rezervorul gol de viață, până și stresul nu mai are resurse de a fi prezent. Sunt chill pe stand-by și îmi înșel aparențele conștient de lipsa lor.

 P.S. În stare de post-traumă după sesiune.

Armonie asimetrică.

Stavila fictivă, 48 reprovoacă involuntar mintea.

 Sporesc pripit în ceea ce fac din obijnuință dar dezamăgesc prin fantasme ce ripostează de sub preș. Când trec cu ignoranță peste piedicile periculoase din asfaltul neted urc spre terenul stâncos al îndoielilor. Aici grijulii se acund în față, arât de în față încât conștiința preaprobă experiența practicii transcrisă în teorie. O scurtătură mă trece la nivelul următor dar imaturitatea dobândită mă inchide în camera cu tavan sferic și stau pe podea în coltul în care mintea îmi sedimentează subânțelesurile capcanelor nedeșărtate de momeală. Prin decizii aleatorii mă supun unei organizări tiranice.
 Maturizarea mă forțează să scriu citeț peste gropile lăsate în foaie de radiera cu nisip. Involuntar greșesc cu o încăpațânarea ce nu răspunde la antidotul idioritmic. Cu ferocitate subtilă îmi jalonez voința cu sfaturi ce mă ghidează în sens opus. Paralel cu destinația mi se șoptește insistent că mă aflu pe reconfigurarea traseului. Aflându-mă pe drumul cel bun rup monotonia și virez brusc în necunoscut de dragul redescoperirii. Pașii sincopați îmi pierd ritmul vieții. Mă retrag împins în afara ringului de plantat vise inutile. Planurile de rezervă îmi sunt cărări luminate orbitor de golul din capăt. Strivesc vise călcând în gol pe scări ce mă pregătesc sa nu le mai alerg. Caut muze pe pereți zburători descopăr patimi nesfințite ce-mi intunecă scopul simplu.
Caut strivit în gol de dorinție scandalizate în infern fară dept de a trece prin poarta railui. Interzis sensului meu de mers înainte, la dreapta, doar scopul credinței mă scapă de golul de a nu avea ce face. Primesc alegeri de neales obijnuindu-mă cu ideea că sunt slab de influețat.

P.S. Cu tupeu mușamalizat regret pașii inapoi.

Sunt mai nebun ca tine!

Nu-i nimic eu sunt mic și mă cheamă polonic, prescurtat 48.

 Mă pun în gardă și pornesc ofensa smereniei. Cu demnitatea sub pământ aud cum mi se dezgroapă morții, un contra atac ar dovedi eficiența subjugării. Refuz ura conta urii pentru ca detest razboiul și dacă intri în razboi acesta iese plin de sânge ori se împarte frica morții. În lupta diplomatică se aruncă trei feluri de propuneri: o propunere goală ce dizolva tratativele eficient, un raspuns lingușitor acceptând situația jignitoare, și preferata mea: o contra-propunere ce dezintegrează josnicul motiv al dovedirii superiorității și transformă disputa degradantă propulsându-o la un nivel inacceptabil ce transcede normalitatea egalității dintre un învins și un învingător. Descumpănit adversarul nu știe dacă să se simtă jignit de nivelui cu care i s-a răspuns sau să se considere învingator datorită nivelului de la care i s-a răspuns. Și sfârșitul abia începe pentru ca el are dreptul la replică având mingea în terenul dialogului dar răspunsul ce se obligă a fi dat îl pune în postura de a juca pe teren minat, sigura decizie înteleaptă fiind un armisrițiu de reculegere.
  De fapt sunt un om super-pașnic și găsesc certurile o căutare disperată de armonie la care prefer să răspund pozitiv indiferent de preț. De obicei preântâmpin divergențele cu soluții ce armonizează deznodământul într-o amiciție desăvărșită. Dacă mă gândesc mai bine chiar dacă aproape de fiecare dată disputele pleacă din dreptul meu, cei mai buni prieteni de suflet îi am pentru că ne-am testat limitele sincerității până aproape de ură.

P.S. Cu cei care sar fripți din senin e mai greu, ce bine că știu să fierb.

"Puțintică rabdare" Vă rog!

 Un pic până la rai, 48.

  Ce tot stai la coada păcatelor pe scara raiului. Rupe rândurile patimilor și împinge-te cu forţă în față, nu vezi cum se îngrămadesc babele din titan la mântuire, bagă-te și tu pentru că ești "Încă tânăr Doamne, tânăr!".
Să îl lăsam pe Caragiale să se zvârcolească în mormânt liniștit și să ne ocupăm de problemele noastre.
   Eu la vârsta memorabilă ce mi-o impun: ba prea tânăr, ba prea bătrân, accept sfaturi ce-mi susţin nebuniile Cei ce îmi dau sfaturi de genul: "trebuie să te schimbi! Că mă faci de ruşine" sau "maturizează-te că viaţa e grea" ori "nu poţi lua decizii aşa pripite fii mai atent" aceste sfaturi prieteneşti le consider duşmănoase poate au un scop sincer, constructiv la suprafață sunt distructive oprindu-mi tiptila intro-evoluţie. Am decis în ultimele zile să îmi pun inima să bată simţind cu mai puţina ignoranţă, frică sau discreţie. Mi-am îmbibat mintea ce se află în constant război cu pufoşenia inimii şi am descoperit că raţiunea devine un difuz organizat în constantă evaporare ce dansează în paşi de tic-tac fără un scop concret de a participa în timp. Şi mi-am zis: "cred că esti destul de rezistent la frig să ai răbdarea să rezişti ruşinii de a fi mai mult decât normal". Şi sunt plecat să îmi asum acel onor cu mult tupeu lângă bun simţ să fiu acel ce-am fost acum, acel mai mult decât nebun în nici un caz un trecător.

P.S. Toţi cred că sfinxul e o pasăre, eu cred că e o fată.

Copil imatur.

Inevitabil ajungi mare, 48...

Ca un copil fricos mă refugiez în îmbrățișări călduroase. Caut victime cărora să le reamintesc bucuria de a fi copil. Riscul meseriei de a fi copil este să îți uți identitatea de om matur. Naivitatea patologică ce odinioară lumina ipocrizia maturității te transformă în om incomplet. Deși copii aduc rezolvări tuturor problemelor mature ei fac acest lucrul dintr-o juvenilă maturitate iar dacă un om în toată firea devine un matur juvenil seriozitatea lui va fi întâmpinată de lipsă de credibilitaate.
Când eram copil îmi doream sa fiu un om mare care se plimbă indiferent și fără griji pe strazi umbrite răcoros și verde. Acum cu așteptarea copilului săvârșită, plimbările le am la fiecare pas dar am omis un mic detaliu... Acel copil neîmblânzit de regulile maturilor, ce vroia să dovedească în timpul acestor plimbări? Această enigmă mă obligă să mă imaturizez pentru a redefini bucuria de a fi matur. Din altă perspectivă poate că sunt un laș ce nu are încredere de oferit cu seriozitate și mă ascunt sub simplitatea celor demni de drăgălășenie. Băi acuma vreau și io oleacă să gândesc două secunde serios ca un om în toată firea dar nici eu nu mă iau în serios și mă cobor ca be obicei cu capul în norii uimitoarei imaginații.
Continuare... (a doua zi)
Aș fi un sadic dacă pun alte pietre pe greutățile Pământului, de aceea prefer să fiu copilul din mijlocul oamenilor cu sufletul greoi. Voi continua să fiu acel cineva ce în numele Ologiei ca un copil nebun în loc de salut și la revedere refuzând strângerea de mână a noroc ofer o îmbrâțișare ca de la suflet la suflet. Voi fi acel mic ce dă marelui siguranța.

P.S. De unde capeți forța căldurii?

Oameni cu pustiul lângă ei.

În 48 de depărtări de casă.

 Oameni sfinți nu alta domnule te pui cu Dumnezeu? Copii de asceți, nepoți de monahi, cu mic cu mare toți studenții și elevii sunt în vârf de munte să petreacă mai aproape de înălțimile mântuirii. Cu ascultări de mic și mare la egal, petrecem cu oamenii pustiei în plina și minunata natură. Bătrânii ăștia milenari povestesc parcă dintr-o carte a vieții lor care se numeste unanim "Chemat de Dumnezeu" de Adam Cel Nou. File de pateric proaspăt transcrise se citesc pe mândrele fețe de oameni smeriți. Toți purtăm greaua tunică de piele din in brodat a strămoșilor pelerini prin aceste sfinte locuri muncite de truda rugăciunii din inimă. Un om putred pur nu se smintește, cu toate că poartă toate necurățiile de pe pământ în spinarea-i cocoșată, la vederea felului în care acești oameni de dinainte stau în jurul mesii în portul lor ce sună ca ecoul adâncilor prăpăstii din rai. Răspuns întrebărilor ce îți pun viața în cumpănă găsești în vorbele izvorâte din duh care îti bandajează sufletul cu sfaturi care îți pavează drumul plin de gropi. Păcatele cele păcătoase se evaporă ca tămâia înaintea mijlocitorului iscoditor de gânduri. Arborii genealogici se destramă în picături de roua ce cad bufnind a doină loviți brutal de primele raze albe de soare din scurta zi a iernii. Cântecul ce nu încape în plamâni rascolesc în suflet vibrații de trăire ce recrează tradiții vechi, apuse în copii. Aici de te sminteste ochiul tău cu puritate, ușile minții se deschid și cântă în cor cu îngerii de trei ori marire Celui din înălțimea spre care privești la orizont.

P.S. Amin.

Descopăr eul.

Liber și neliniștit, 48-ul.

Am multe de spus și puține de dat spre înțeles. Înspirația îmi este eclipsată de tupeul cu care vreau să spun constant... nimic. Ca un detector de gânduri îmi descopăr înțelesul zvâcnirilor dintre neuroni punându-le într-o lumină invizibilă. Mă delectez cu traducerile unor gesturi subtile ajungând la îndepărtata concluzie că sunt demne de ignor. În dialoguri prezint probleme standard ce se sfârșesc în Do major plictisitor. Pun întrebări surprinzător de ne la locul lor care ridică mult mai multe întrebari ce vor răspunsul care dovedește ipocrizia discursului.  Sunt într-o continuă căutare a gândului pierdut. Vreau să știu de unde am plecat și dacă ajung să mai rămân. Când mi se oferă o a doua șansă trișez barbar pentru a promova conform așteptărilor, având experiența primei șanse și fiind dinainte în gardă cu atenția distributivă activată pentru o eventuală a doua rundă. Îmi plac numerele să le văd simetric sau consecutive pentru că cineva mă iubeste o dată sau la dublu ori am noroc. Dar nu îmi place să le calculez, cercetez, socotesc sau alte chestii ce se fac din numere. Sunt foarte superstițios și reactionez involuntar cânt văd ceva care îmi aduce ghinion, de exemplu: pisica, numărul 13 și galeata goală. Când detectez o superstiție caut imediat contra-superstiția ce îmi activează imediat norocul. La numărul 13 caut un alt numar 13 pentru că negativ plus negativ se transformă în pozitiv. Când văd o pisică o fugăresc până se razgândește să îmi taie calea ori dacă e prea tarziu sau e prea departe sa o întorc din drum ea fiind încapățânată ignorând strigătele mele disperate îmi verific memoria și buzunarele sparte că poate am uitat ceva important și trebuie să mă întorc din drum. Sau pur și simplu nu am chef de ceea ce vreau să fac și pisica mă aprobă. Când văd o găleată goală de apă știu sigur că voi avea probleme cu drumul sau drumul nu e bun sau e plin de gropi. Contra superstitia este o galeată plină care dezactivează ultima atenționare.

P.S. Enumăr cuvinte pentru a nu-mi ieși din mână.

Până când?

Exagerat-estimatul 48.

Obligat să fiu cuminte refuz prezența creației în afara foii de desen. O mie de idei se aștern prin pensulă pe albului incolor al foii. În aceleași forme mâzgâlite de culoare ce vor sa fie ca un laitmotiv o casă, gard, copac și soare. Schițe imaginate ale mării, poteci în munți și văi se sting în predestinatele forme de acasă. Dezamăgit de arta-mi săvârșită iau repetat același foarte bun, să sar din schemă iese scrum. În griul ce arată a mâzgâleală se stinge-un mult visat apus. Surprinsă că am la casă și alee iau tot F.B. semnat, subliniat, învățătoarea. Dar până când nu fac ce-i drept și până când durerea nu-i de plâns? Un fleac sunt ciuruit și zac în lacrimi false ce tânjesc a milă. Alții poate-s educați să vrea mai mult și iau chiar tot ce pot, chiar agresiv ce le-aparțin prin drept educativ. Dar eu vreau doar să venerez tercutul; am voie să-mi doresc un limitat, ce-n lume e lumesc, un zbor în vise fără de pretext. Iar mă cobor strivit de tot ce s-a sfârșit chiar multumit că nu-i prin vis ci pot ce pot și cred că e posibil.
Sunt lăudat a fi mai bun sau înbunătățit mă simt un fir de praf, un eu un pic mai mic. De multe scurte fragede scântei ce ard slipesc și fum nu scot mă sting. Sunt pregătit să fiu o pată deranjantă pe retină ce m-a uimit și s-a retras subit în cochilie. Sunt eu același eu ce a muncit puțin și spornic cât o mie.

P.S. Am terminat m-am plictisit.

Mulțumesc

Domul 48 și username-ul Neagu Valentin aduc mulțumiri Părintelui Serafim Pantea pentru munca depusă în definitivarea identității virtuale a inculpatului de față. Upgradarea dizainului și meniului din blog vă sunt disponibile datorită aceluiași părinte și condeiului cu doua butoane din imediata sa apropiere.

P.S. Corect.

Ce culoare are suferința păcatului?

48, întunericul sfânt.

Simți căldura aia seacă* din cavitatea toracică (plămâni) atunci cânt suferi? Ăla e păcatul care roade ca un vierme nesătul puritatea. Când omul prin dreptatea autooferită se mișeleste ca un criminal neîmpăcat, atunci devii neomul din tine. E ca păcatul*: egoismul ala pur ce implodează spasmatic în puritatea abisală din epicentrul patimii ce îți invadează sufletul cu un fum negru stufos. Asta e suferința pură, microscopică ce emană duhoare de putregai ca a cărbunelui nears. Îti colcăe trupul cu dorința ultimă de lumină intangibilă.
Cine te eliberează?
Umilința!
Felul ăla în care expui camera vieții plină de haine ce miros a iarnă*. Ăla ești în realitate! Dar mai ai o mică antecameră întunecată cu trei scări de cororât în care îți arde candela mântuirii. Aici, nimicnicia are valoare eliberatoare.
Încetez să îți expun orizontul* din decență pentru că în gunoiul din tine cineva își plantează viața veșnică ce crește prielnic udată în sufletului tău de vorba euharistică.
(*modificat)
Ps: Negru neantic de nepătruns cu lumina ochiului. De acolo se aud cele mai veșnice rugăciuni.

Ascuns sub nori.

Mincinosul mincinoșilor: 48.

Pe drumul laptelui strigăm frenetic în pași de dans haotic balaba oalei și a vinului. Umblăm bezmetici sfidând târziul întunecat răcnind ca în pustiu. Comicul jenant al cântecului devenise un imn de libertate asumată la extrem de niște mici rebeli. Teribilismul sincer dovedea în premieră că o dată cu descendența din aceeși parinți conștientizam un sacrificiu protectiv fratern. Instinctual primeam o încredere în sine de dublu la pătrat. Petrecerea noatră se prăvălea pe trotuar la vale în zarva copiilor naivi posedați de gălăgia propriei distracții. Eram mici și mari în același timp, nepăsarea momentului ne oferea o liniște fără griji. Scăpati de sub dictatura maternă vechiul vers devenea mai nou și mai vesel cu fiecare intonare stridentă.
Copii stupizi... Strivind în noapte nesiguranța ermetică a penumberelor.

Ps. Amintiri din micime.

Timpul filosofico-fantastic.

Când timpul te presează presează-l și tu pe el; original 48.

O să fiu scurt pentru că nu am timp.
-A fost o dată ca nici o dată, că de nu ar fi eu nu v-aș povestii...
O enigma, o întrebare cu acel raspuns făra de sfârșit: ce ar fi dacă?
Am călcat pe suferinți ascunse de vederea orbului. Lăcomia utimului canon de speranță, lasă în urmă nunți promise între copii. În acel mic răstimp un cuvânt din depărtări prezic: acuș voi fi aici. Știu că mint și de aceea las eternitatea să îsi păstreze tributul suferinței. Sunt personajul rău în propria-mi poveste. Realizez că exist pășind pe căramizi arse de lacrimi nestinse. Veacul și timpul se evaporă rece din castronul cu doua linguri. Vesnic cu tupeu de chip angelic pașești tiptil pe arături proaspăt negre. Mișelia se revoltă spre sfințenia neantului ascetic.
Timpul și-a luat sfârșitul aperceptiv. Amin.

Ps: Pun punct și de la capăt.

În adâncul mediocrului extrem.

48, numarul perfect la locul perfect.

Vin momente unice care mă destramă până la ultimul ochi din cheptarul cu grija împletit în simpa lume.
Energia caldă a bucuriei cu care mă încarc din simple îmbrătișări îmi protejează sufletul de impozia imprevizibilă a vidului.
Simple clipe de singurătate mă propulseaza în acel abis în care lacrimile sunt simpli fulgi de nea inexistenți ce-și spiralează caderea în gol.
Aleg colțuri imaginare, iluminate mediocru spre a-mi face plinul cu tristețe.
Am devenit alegerile mele, extremele-mi sunt degradate involuntar. Restul de patru le smulg așezându-le onorabil în întunericul sertarului. Este inutil să fiu cu mine mai mare decât sunt și de aceea mă dezvelesc de căldura eului. Un alt eu, acelaș eu mă voi prinde de mine ca de un scai greoi și atunci umbra-mi va zâmbi că-i bine...

Ps: Nimic mai mult.

În cazarma gândirii germane cu Tata.

48 de cazmale până la origini.

Primul pas spre tata l-am făcut spre gătitul lui. Gătește mai bine ca mama. Tata pune atenție în gătit, fiind atent la grija cu care prepară mâncarea. În timp ce mama pune accnet pe scopul nutritiv al mâncării.
Am aflat că și el făcea pași cu o grijă ce mi-o purta, ca pentru el.
Această grijă venea din experiența vieții, dobândită din munca acumulată din și până în plutonul de companie.
Autoritatea lui supremă trebuie impusă în toate fronturile, sentimentale sau financiare.
Greutățile vieții, timpul, perioada istorică a acțiunii și personalitatea ne sunt cu mult diferite și îi vine foarte greu să critice și mai apoi să sfătuiască atunci cand provoc și rezolv probleme contrar sistemeleor sale de idei.
Conflictele de idei dintre zidul lui de viață și tranșeele mele de supraviețuire ajung la un armistițiu forțat fără drept de apel când punem în balanță deciziile viitorului meu cu deciziile ce au provocat trecutul existenței mele.
Diferența se află în faptele ce provoacă viitorul. Eu le pre-plănuiesc, regizându-le în rațiune, el, le-a expus trăind în existența primului impact. Divergența are loc la contactul dintre scânteia viitorului și replica trăitorului. Problema războiului se va rezolva când luptele dintre contradicții vor fi povești de viața.

Ps: Puține de spus despre ceea ce știu că fac.

Iubirea...

Am curajul să îmi spun sincer: a fost când am iubit.

Sunt patru și mai puțin opt...
Iubirea este o boala incurabilă, mă refer la iubirea aceea fără logică dintre un bărbat și femeie sau băiat și fată.
Nimeni nu rezistă iubirii care țipă din inimă, fără glas.
Aceea este iubirea de care fugi pentru că rațiunea nu rezista sub presiunea acestei nebunii.
Simți cum sufletul devine vâscos și palpabil ca un puf ce zboară în vânt îți declanșează un stop cerebral.

Am chef să te cert pentru ca eu sunt cel mai mare coșmar în care îți dormi ultimul vis.

s.a.m.d.

Când vezi alb în fața foii de examen.

Da, 48 dă examene, și surprinzător doar le dau că de luat nu prea mi le dau băieții înapoi.

Cu speranțele la maxim după vreo trei zile de citit până după miezul nopții cu patru ore, mă prezint la examen. Aveam un dor de somn din ăla grozav. Îmi trebuiau o pernă și un colț de pat și dormeam ca un bebeluș până la adânci bătrâneți.
Ajung în sala de axamen îmi deschid cartea de trei kile ca să îmi termin pentru prima oară ultimul capitol de citit. Nu apuc să citesc o frază că printre genele încuiate de somn se aud din distanța(de doi metri) primele subieste. Zvârl cartea în ghiozdan scot două foi și scriu. Unu și DOI și TREEI. Doar trei subiecte?
O să fie simplu!
Ia să văd ce avem...
Unu și Doi ȘI TREI?
DE CE NU ȘTIU NIMIC!?
Mă aștemtam la ceva greu, dar ceva greu din ce știu!
Agonia recitirii mega-cursului mă cuprindea tiptil.
Cu un calm al unui fluture în zbor mă las pe spate mă pun picior peste picior și închid ochii ușori si plini de oboseală.
După cateva minute ca prin vis aud în șoapte dulci o intrebare...
Știi ceva?
Nuuu...
Nici eu.
Binee...
Cică la trei... la trei e Luminânda!
(mă trezesc ca dintr-un coșmar și întreb)
Da?! Și mai ce?
Cica e ceva din rusă.
Binee, rusă și mai cum?
Nu prin să aud continuarea că gentil tânarul supraveghetor mă invită în altă bancă.
Pentru precauție după câteva minute îmi invită și colegii din imediata apropiere să se mute în bănci atent selectate ca la șah, că poate Doamne ferește! Știu prea multe și dau la alții.

Examenul a trecut, am scris tot ce știam și am plecat acasă spre mult meritatul somn din pat.

Fara titlu...

Eror 404...

No name, no number.

Anonim, mă numesc.
Dați-mi voie să mă prezint sunt: Nimeni.
Imaginează-ți că aceasta este postarea perfectă și o citești la momentul potrivit în fața monitorului potrivit.

Puțin spus: "postarea".
Acesta este cel mai perfect text.
Cel mai bun sfat.
Cea mai folositoare știre.
Cea mai bună glumă.

"Postarea" nu este scrisă în trecut și nu vorbește despre trecut sau din amintiri.
Acest sfat nu îți prezice viitorul și nu are efect în timp.
Acest text nu este din viitor, nu se petrece în trecut iar momentul când este scris nu e un prezent.
În momentul acesta în care citești aceste cuvinte are loc o breșă în timp pentru a-ți crea oportunitatea iluziei de prezent constant în trecere.
Ei bine în acest moment timpul nu trece, nu vine, ba mai mult nici măcar nu stă pe loc.
Acesta este momentul în care realizezi că cineva te-a furat de timp și te cauți prin buzunarele goale.
Te gândesti la ceva?
Gândurile tale nu sunt scrise aici.
Sunt scrise undeva ascuns și citite pe întuneric de conștiința mereu în straja de vege. Pentru că acum nu gândești în imagini și nici în fapte ci în gânduri.
Da!
Acum realizezi că totul se întoarce pe dos. Citești ceva ce descrie "..." care trece și se petrece în timpul perfect.
Totul este ascuns, iluzia prezentului nu există pentru că am post-descris viitorul, am pre-compus trecutul și prezentul nu are loc.
În acest moment îți imaginezi amintindu-ți în timp ce închizi ochii că tu nu ești doar tu aici.
Te afli în centrul tuului și al eului tău în perfectă armonie.
Aici eul te las în liniște și pace.

Ps: Nu ești singur, dar regulile eiilor îți oferă singurătatea.
(a fost ora partu *noaptea)
Pps: ... = acum.

Operație pe mormânt deschis.

Eu, 48 strivit sub împresurările realității.
Voi fi un om mărit sau mare?

Ai ghicit m-am întors la postările în care îmi mărturisesc micimea.
Mesul nu îmi merge deci... Sunt închis în cruda realitate.
Mi-am propus să scriu despre o minciună fără subânțeles.
Sau mai bine despre o locuțiune atemporală. Dar ideile îmi srtrigă la cer nemulțumire și mă opresc înainte de inevitabil.
Darrr...
Nu mi se pare corect să scoată morții, conform tradiției, dupa șapte ani din pământul ce ți se infiltrează printre oase pe post de carne, să te spele pe față ca să arăți bine, să te expună rudelor în extrema ta goliciune și să te arunce dinou în veșnica uitare.(nici despre asta nu vorbeam).
Off...
DA! Cred că a sosit momentul în care îți voi povestii tot adevărul ce l-am tot ocolit.
-Sunt un vesel din naștere cu fruntea descrețită la maxim. E inutil să dau vina pe împrejurările care nu îmi satisfac pove-visele. E' la mijloc ceva acolo, da... nu îti zic acum, poate mai în colo'.
Da... sigur mai încolo cu siguranța tupeului care îmi vine după uitarea motivului de a scrie.
Adevarul este ca o voie bună incinerată pâna la zero nu are un gust amar, are gust a nimic.

P.S.Folosesc exagerat de mult cuvântul "îmi".
Oare ce ar fi dacă aș spune în loc de îmi: 'să-mi cadă para din copac mestecată, cu posmagi cu tot, la umbra prunului bătrân'.

Golan responsabil.

48 de responsabilități inutile.

Îmi asum responsabilitățile strictului necesar de înaltă importanță.
Nu respect promisiunile care nu mă privesc strict personal.
Urăsc persoanele care se folosesc de mica mea responsabilitate pentru a-și rezolva probemele.
Rar îmi asum responsabilități în afara strictului necesar.
Mă eliberez de responsabilități plecând în lume unde anturajul își asumă responsabilitatea de a fi prieteni buni.
Nu refuz, dar detest iresponsabilitatea celor ce ajung să aibă nevoie de iresponsabilitatea mea.
NU sunt responsabil decat atunci când este prea târziu ca problema să se rezolve de la sine.
Folosesc cuvantul 'te rog' doar pentru a crea sentimentul de egalitate în echipa.
Îmi 'cer scuze' doar pentru a-mi camufla nemernicia.
Folosesc cuvantul 'multumesc' pentru că dupa urmeaza mai lejer cuvantele:'La revedere'.
Nu contează cât de tarziu mi se activeaza responsabilitatea pentru că niciodata nu e prea tarziu ci întotdeauna în momentul critic.

Ps. Știu că esti supărat.

Gratis.

Când prestez o muncă, aceasta va fi contra cost.
Valoarea muncii este evaluată de patron.
Patronul primește de pe urma muncii un profit.

48 de la sine și prin sine.
Se ia urmatoarea problemă:
Dacă eu ca patron, prestator, valorificator, consum profitul,
____
Ce valoare are profitul?

Rezultat:
Munca prestată are valoare de voluntariat procreativ.

PS: Voluntarul valorifică valoarea omului și devalorifică inumanitatea prețului.

Cadoul perfect.

48...
Sună fixu'...
Mă trezesc fără mine, plapuma mi se agață de picioare, mă întind după telefonul de pe birou cu ochii încă închiși.
Nu știu ce se întamplă... sunt pe jos!?
Tre' să răspund la telefon!
Îmi ridic plapuma de pe cap și caut receptorul.
*o voce basistică, proeminentă, vibrată agresiv *ÎMI sună din adancul sufletului somnoros ca dintr-un om semi-mort după o noapte prea plină de petrecere.
-AALLOO!!
-Costa...
-NNUU!!
-Vali?!...
-DDAA!!
-Te-am trezit din somn?
-DDAA!!? Daar...
-Vero e acasă?
-DA, E PAICI... CRECăăă?
-Cheam-o un pic te rog...
*îmi replica matușa pe care am recunoscut-o din primele acorduri ale vocii.
Era ora aproape 10 și ziua era în floare, deschid ușa traversez holu' deschid brusc ușa camerei lui sormea' și o întreb fără vre-un stres cerebral.
-AAZZI EE ZIIUUA TTAA!?
-da...
-TAANTTI ANA EE LLA TTELLEFON!!!

*SHICUZOOO! Am tot amânat ziua în care să-i cumpăr cadou și nu i-am mai luat deloc.
Mă pun în pat semi adormit și intru în tratative la sânge cu rațiunea.
-Am 30 de lei: un vin, o ciocolată și ceva de vreo cinci lei:
-BUUN... dar ce?
*eșarfă i-am mai luat și nu o poartă, bibelouri în miniatură? ...a trecut peste faza asta!
-Ce o fi zis zilele aste? Ce io trebui? Ce o vrea? Nimic! Nuii mai iau nici un cadou!

...BĂI e la școala de șoferi! Îi iau o mașinuță de jucărie!
*Mă îmbrac, ies pe ușă, în cateva minute m-am întors cu o sacoșă de supermarchet în mână; le scot pe toate ascund punga în buzunar și i le dau.
-La multi ani! Sănătate! Spor la treabă! Șamd, șamd...


PS: Un cadou pervect, e' ăla când nu te întreabâ "Când e ziua ta?" Pentru a-ți întoarce favorul.
*-48

Pe drumurile filosofiei Ateniene cu mama.

Astăzi...
Sunt 48 și debitez material de citit la plictiseala. Crecă' e o zi din ianuarie, vre-o marți? În numărătoarea inversă mai sunt cinci zile de vacanță.
Dis de dimineață pe la răsăritul zorilor îmi începe ziua la ora zece.
Ies cu doamna 001 nume de cod mama la o plimbare.
Scopul misiunii: o telecomandă, o factură și un card functional în afara țării.
Recompensă pentru îndeplinirea misiunii: o cămașă și o bluză în dungi.
Pe drumul spre casă după o recalculare a banilor cheltuiți în plimbare ies de trei ori peste bugetul meu săptămânal.
Zăpada proaspăt căzută și soarele orbitor îmi dau cateva idei pentru meditat creierului în stand by în timp ce mergem acasă. Înfiorator de mult.

-E greu să îți dai seama exact din ce parte a familiei îți moștenești trăsăturile chipului, deși, se spune că majoritare sunt din partea mamei.
Te-ai gândit vre-o dată de unde îți moștenești rațiunea?
Eu nu, dar am aflat fără să vreau...

Pe drum, probabil datorită celor patru sau cinci bancomate cu care am încercat să vedem o interogare de cont de pe cardul de debit în euro, mama își explica dezvoltarea tehnologiei de tranzacție a banilor pornind de la inventarea curentului care nu e mai bătrân de cateva sute de ani.
AM rămas surprins cu câtă seriozitate se implică mama într-un dialog folosofic de cercetatre pe o problemă de evoluție tehnolocică a civilizatiei de la invenția curenrului ce a facilitat rapiditatea dezvoltarii urbane.
Moștenit sau îndoctrinat în familie e' aproape tot una.

Ps. E cam aiurea să îți dai seama că ești unic doar pe un tipar moștenit genetic.

România.

48, sunt născut român cu toate drepturile de a fi infractor în țara mea.
Primele mele cuvinte au fost românești și de atunci vorbesc parafrazând cuvinte și înjurând în stăineză.
Sunt murdar de praf românesc pe tălpi pentru că de câte ori calc pământul îmi elogiez țara băgându-mi picioru' în țărâna sub care au putrezit strămoșii.
Îmi vor ierta sensibilitatea pentru că morții sunt de gașcă, nu pot lovi înapoi.
România știe să descopere nimicniciile pământului pentru că românul e puternic, adică îndură ca deșteptu din naștere.
Sunt conștient că sunt român și ce responsabilitate reprezinta acest lucru, de aia învăț toți străinii să 'sugă acadele' în românește.
Dacă aș înjura toti strâinii în limba maternă se vor întreba de ce le vorbes in versuri rimate ritmat.
Când ies din țară privesc străinii din sus spre jos pentru ca am curajul să fiu un pic ortodox.

PS. Acesta e un elogiu patrioLogic pentru că nu am dubii când mă întreb dacă: "A fi sau a nu fi român" este o simplă onoare enigmatică.

ATENȚIE!

Domnul 48 sunt, eu, Neagu Valentin.
Te atenționez că postările au o încărcătură subliminală negativă.
În majoritatea postărilor cuvintele și expresiile au o tentă de descreștere din pozitiv spre negativ.

PS! Acesta este un sfat prietenesc, te rog! I-al în considerare și citește strict obiectiv sau cel puțin artistic postările!

O noapte buna,copile!

48, nu despre mine.
Un sacrificiu, o dâră de sânge de după un razboi.
Un sacrificiu, gloria luptei.
Un sacrificiu, un gest suprauman.
Un sacrificiu, limita puterii umane.
Un sacrisifiu, umanizarea sufletului.
Un sacrificiu, un gest, o faptă, o jertfă.
Un sacrificiu voința cu care un om oferă familiaritate.
Un sacrificiu însuflețeste o faptă până la 'dez-suflețirea' făptașului.
Un sacrificiu de timp ignoră oboseala.
Un sacrificiu îți dă putere să continui.
Un sacrificiu dă sens muncii în numele sacrificiului continuu.
Un sacrificiu de odihnă termină o treabă până la capăt.
Un om, este ceața de pe suflet, îmbibată în parfum de floare maternă.
Un sacrificiu devine onorabil când munca se reflectă în lumina sufletului.

P.S: Va urma o postare periculoasă pentru o minte sensibilă ce nu judecă critic cu un obiectivism extrem, aproape de ignoranță. Fii atent!

Cum sa iei hazardul la intamplare?

Hazardul este ceva ce se intampa la intampare. Trebuie sa iti bati joc cu nonsalanta de realitate pentru a descoperi jarul ascuns sub presul potrezit al banalului.
Pentru a descoperi hazardul trebuie sa il abordezi intamplator, adica in orice moment ocazional.
Intamplarea e o circumstanta normala regizata anormal sau chiar pe dos.
Intamparea provocata provocator cum imi place sa ii zic (zic si io ca te impresionez nu ma baga in seama)...
Dar cum faci o intamplare sa devina hazard si sa il controlezi intr-o circumstanta intamplatoare...
Reteta simpa in catva pasi:

-pasul unu: vezi ceva aproape legal, logic ilegal, dar practic legal care teoretic e legal la dispozitia trecatorului.

-pasul doi: te intrebi ce ar face un om rational din acea intamplare si faci total pe dos aproape ca un copil *ca sa devii un ilogic naiv.

-trei: dupa savarsirea faptei implici o tertza*(sau un fricos sau te descurci cu ce ai la indemana) cu o logicitate stricta pentru ai explica ilogicitatea intamplarii.
astfel ii explici explicandu-ti evenimentul care te-a dus de val, savarsit aproape teatral devenind hazard.

! atentie
-daca treaba devine ilegala fugi cat ai timp ca dupa aia trebuie sa te explici duplicitar ca judecator al tau, in afara constiintei personal-sentimentale...


PS:48 da chiar eu!!multumesc mult dragutei fete din realitate ce ma stie si dupa numele virtual.(Shoricelul mihai asta e o postare de pe trenul dinspre oasa...)

Din inconstient spre absurd.

aici neaguvalentin48
Astazi nimic special e ora doua si vorbesc cu tine.
Poate tu sau poate chiar tu.
Bine vorbesc cu tine si doar cu tine singur.
Sii nu te simti jignit de ceea ce citesti pentru ca totul se petrece in virtual.
E inntuneric lumina lumanarii ma deranjeaza scrisul din penumbra apare labartat de sub penita stramba de doi lei. Transcriu idei teologice care doar unui naiv incepator cu aspiratii de elitist prostesc i le poate lingusi balos profului. sunt enervat si dezzgustat de prezenta vocala a namilei de om care imi reproseaza minimul de decenta dezordonata din marele tablou infect de cocina umpluta de cutiile lui de pitza in care zac soareci deranjant de zgomotosi si alte cani infecte de vin fiert sticle de bere si cana mea de ceai furat. sunt dezamagit de prezenta mea din cusca asta de caine in care imi petrec timpul regal dar fara libertate. As insista pe descrierea personalitatii bunului meu amic dar atunci as da valoare acestei povesti fictive.
Totul e real aceasta este purul adevar ce lupta contre raului efemer precum un mos craciun in doliu ce isi regreta viata si *giobul lui de portar injurat de trecatori.
Si totusi sunt constient de izbanda binelui in fiecare rasarit de soare zambaret.

PS. nu da acest mesaj mai departe! poate ajunge la persoane neautorizate ce ma obliga sa imi asum responsabilitatea veridica a postarii!!!

Omul din inima pamantului.

Calm dispus acum aici privat imi conving ideile sa mearga la culcare

Cuvinte mici.

48 de cuvinte care încep cu literă mare.
Ana are mere.
Sună bizar pentru ca aceste mici cuvinte dedemult fără sens nu mai au credibilitate.
Numarul 48 este mic langa 9.999.999; patru e cea mai micca si rusinoasa nota. ce e mai mic de 4 e lipsa de interes pentru acea notare. 8 e cea mai mare nota pentru cineva care ia in serios prezenta din scoala nu si invatatul in ea. ce e peste inseamna ca ori ai invatat, ori era prea banal, ori stiai fara sa iinveti.
cuvintele mici sunt primele sunete rostite nesughitate, tusite sau planse. acele cuvinte care insotite de un gest primesc inteles. caut puritatea cuvintelor, acea puritate din cuvintele rostite cu bucatele de sufet nu expuse cu esteticitate.
micimea si putinatatea cuvantului desavarsesc concluzia propozitiei
v-ati intrebat de ce la scoala ati invatat intai litetele mici de mana apoi acele mari?
-pentru ca un lucru mic e mai usor de facut decat un lucru mare. pentru ca un copil se auto depaseste cate putin si invata lucruri necerare o viata intreaga.
o mare responsabilitate pentru un copil mic ce creste cate putin si nu poate fi om mare pentru ca este inca mic. singura lui responsabilitate este sa invete sa devina mare. iar cand esti mare nu cunosti cat de mare esti pana nu stii ce este micul. cineva este mare cand are mai mult mic.
imi place cand imi organizez o tacere in ganduri pentru a linisti nelinistea din cuvintele rostite, sriind cuvintele care ma fac sa tac in neliniste.

Ps. romanul este capabil sa poata orice.

Trairea morbibă.

Fulgul zapada trairea in cadere moartea prin unire cu cel din aceeasi materiei, unirea mortilor in plapuma datatoare de viata a pamantului.
Apa moare.
Apa moare inghetand strapungand din epicentrul ei cald sulite din sulitele de gheata ,omorandu-o, morind picatura de de apa cade spre unirea cu pamantul transcendetar. Apa devine viata cazatoare din adis spre abis.
Usor din cadere implodeaza in inert, devenind "fulg de nea", vietuind in cadere ca ceva inutil: un fulg unic amprentat cu puritate.
Cineva trebuie sa moara primul. Acest prim cade pe pielea primului copil in asteptare de iarna spre ai unda verde scanteii care aprinde dorul de iarna.
Viata fulgului este o moarte din cadere, el este mort dar nu este singur. Il insotesc mii si mii de martiri frati. Ei cad uniti, ei cad grabiti, incet atrasi de moarte.
Ei mor continuu murind dinou stingandu-si unicitatea in patura alba, morbida datatoare de viata ce acopera genesisul. Ei mor, murind traindu-si scuta viata moarta in caderea cei uneste in abis. Abis pur, rece, zapada inerta de un alb vesnic pur.
MOARTEA! moare, acel rece ce te *stanifica' in atemporar. Frumos cade cerul pe noi cernut in mici particule de nisip alb. Cade cerul iar noi simtim bucuria renasterii inainte de sfarsit. Cad incolori in zapada de pe jos fulgii, cad stele moarte, dorinte de cupii proaspat nascuti din viata, spre moarte. Ne cerne Dumnezeu faina de zahar ars pe vesnicul proaspat aburind, Cozonacul, Pamantul.
Traieste invierea fulgului ce va mori topindusen pamnt in radacin in frunze flori, fructe nurlii dar mori tu fulg pre trist in bucuria vietii si dami un vis uitat demult din poezia lui Arghezii.

PS aseara fulgii cadeau asa de usor ca ti se rupea sufletul cand ii vedeai ce dragalasi sunt.

Mama!

48, pe mama o cheama mama nu o mai cheama altfel.
Ce fac si mamele astea din oameni, ii fac oameni pe toti.
Istovit, inghebosat si smerit de greutatea grijii materne imi car bagajul ce ma va tine in viata o perioada indelungata de vreme.
Cea mai buna oportunitate de a vedea maretia cu care este inzestrat sufletul mamei e atunci cand ii e dor de tine. Mai ales atunci cand pleci la drum lung si primejdios cand te coase, ea... cu bolduri ca sa fie sigura ca nu te imprastii prin lume.
Mamele, acesti oameni supusi tiranic instinctelor materne plang, sufera, duc dorul, se indolnavesc de lipsa de a practica aceasta grija creatoare.
UN gest care il poate sensibiliza pana si pe cel mai inghetat om este acea mangaiere de mama pe frunte. Pe fruntea fiicei care la randul ei e mama si din grija ei materna pleaga in lume. Acea mangaiere care sterge sudoarea imaginara de pe frunte. Vrea ca prin ca prin atingere, alintate, mangaiere grijulie pe fata, sa sufere ea pentru tine, sa iti cuprinda cu mainile fata si acest cest mic sa ridice grelele munci de pe umeri-ti ogositi. Doar prin lacrimi poti vedea dragostea creatoare de vietii dintre mama si vesnicul ei copil.
Mama mai are o alta ocazie sa iti ofere grija ei mare si grea. Ti-o baga in bagaje pana nu o mai poti duce. Te sufoca cu grija inghesuit de iubitoare.

PS. cam gata si cu mama ca devin mameluc.
ps. sau mai rau mamelon.

Razboiul din mine.

48, ma rovolt deci exist!
Ma razboiesc cu golul intunecat din mine, vreau sa umplu golul cu lumina.
Dar ce este lumina?
Lumina in alb negru a postului din iarna sau cel multicolor de dinainte de pasti?
Poate acea lumina care te smulge din inuman...
Dar ce este umanul si cum poate fi luminat?
Umanul este ceva ce se vede printr-un zambet. Si lumina ceva care reflacta sinceritatea.

Dar aceasta sinceritate cum dezvaluie golul din tine?
Daca ai multe de spus despre golul din tine nu mai vezi nimic pentru ca colul din tine este ceva explicabil si ceva explicabil nu este un gol.
Dar cum te golesti?
Treaba este total pe dos ca tu nu te golesti ci te umpli de gol.
Dar cu ce te ajuta acest gol?
Daca te golesti esti doar tu gol. Esti doar tu si nu mai esti tu ci doar un nimeni?
Iata ca atunci cand esti plin de gol intunecat esti nimeniul sau acel cineva de care ti-a fost frica atunci cand erai mic si singur in intuneric.
Atunci cand esti plin de gol luminat te vezi asa cum esti si lumina din tine poate fi definita de cel ce vede lumina din tine.
Cand vrei sa golesti golul din tine sinceritatea lumineaza golul intunecat in care iti mai ascunzi inca ganduri nematurizate de lumina golului nedescoperit.
Cum iti descoperi golul?
Golul il descoperi cand inregistrezi si treci prin filtrul propriului critic tot ce esti ce ai vost si ce vei fi.
Atunci vei deveni gol de tine, atunci cand stii cine te asteptai sa fii in comparatie cu cel ce ai acceptat sa devii si definit ce cel de vei deveni.

Ps. sunt ceea ce pot fi doar daca stiu ce fac.
ps: deocamdata fac nimic.

A fi sau a nu fi (...) !?

48, nu obijnuesc să repostez sau să citez (din citatele mele )dar cred că merită citit.

A mă preface că sunt eu sau doar să mă prefac?


Autor:
Pablo Neruda

"Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.

Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.

Moare câte puțin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb și punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învață ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.

Moare câte puțin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.

Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi..."

PS. Sunt ceea ce sunt pentru că știu ce vreau de la mine.
ps. Repostat de pe: http://www.serafimpantea.ro/poezii/pablo-neruda/cine-moare