Un roman ongoing

EP. 3.

    Trebuie să scriu tot! Toată lumea va ști adevărul despre cine E. Este o criminală în serie și eu sunt singura victimă. 
-Sărmana se va simți ca o vinovată, e mai bine să știe doar ea. Voi fi mustrarea ei de conștiință, se va întoarce în genunchi la pocăință, voi fi milos cu ea. 
-Dar întâi adevărul...

”Jurnalul unui anonim”

- în patrușopt de necroloage -

Se spune în mituri încă șoptite, că sunt nemuritoare; să rămână veștic tinere, nespus de frumoase și să tânjească neâncetat după dorul nestins de dragoste...
...

    Trei bubuituri în usă au răsunat în toată casa. A înghițit în sec și de-a lungul gâtului i-a rămas o dâră de durere.

-E Ia?! A venit să mă omoare încă o dată!

-CINE E? De dincolo nu se auzea un sunet. Ajuns în fața ușii aude un strigăt.

-POȘTAA KAUFLAND!!

-Vă mulțumesc din suflet că mi-ați salvat viața! Răspunse în timp ce deschidea neîndemânatic ușa.

-Vă așteaptă o domnișoară în fața scării. Îi răspunde cu un zâmbet sfidător de larg.

-Las că îi arăt eu! Cine se crede!? Coborâ furios, sărind câte patru trepte, ajuns în fața scării o vede zâmbind stând liniștită lejer pe bancă și moare în acelaș loc din care se trezise mai devreme.

    După un timp, învie din cauza unui sărut rece pe obraz. Dar în loc să îl trezească îl aruncă îmbrâncit înapoi în neștiință.

-Ar trebui să încetez cu teatrul ăsta malefic. Era singur într-o cameră de un întuneric  perfect. Nu era orb dar știa că nu se poate vedea nici pe sine. Se făcea că patul pătrat din care s-a trezit era înconjurat de trei pereți calzi și înălțimea tavanului din lemn era mai joasă ca de obicei. La marginea patului se afla o prăpastie care din cauza întunericului, părea infinită.

-Am adormit destul, trebuie să mă dau jos. Își îndemna frica de a refuza să cadă în neantul de la marginea patului. Se sprijinea de marginea lui cu mâinile până la gât și tot nu atingea poadeaua, mai avea putere să se ridice dar a decis să sară. Podeaua era chiar sub tălpi acoperită cu o tablă care pocnea la atingere.

-Sunet lin de clopoței!
-Da... acum ce faci? 
-Du-te înspre lumină! 
-Care lumină? 
-Nu contează, fugi spre ea! O candelă? Candela Lui DUMNEZEU să mă ARDĂ! A băgat mâna în foc și în loc să se ardă s-a trezit.

-O nu! Alt Pat! Era în patul lui și lăngă el stătea ghemiuită ca un cățeluș Ela.

-Ce-i acolo? Cine-i acolo!

-Taci... îi șopti. E prea devreme. Culcă-te la loc! 

    Nu simtea nevoia să mai doarmă și nici să moară.

-Mi-e sete! Ignorânh persoana din pat, se duce să bea un pahar de apă și adoarme pe masa din bucătărie. Când s-a trezit, casa era pustie, telefonul îi era deschis și avea un mesaj de la Ela.

”-ai fost grozav azinoapte, un ursuleț!”

* 

    Trecuse zile bune și primul capitol al romanului încă nu era terminat.

-Am să-i las un apel nepreluat. Să se învețe minte, să nu mă mai facă ursuleț. nuci nu auzise tonul de apel și cu impresia că telefonul era posedat îi aude vocea.

-Alo. Bună Andrei!

-Bună, am scris un roman despre tine.

-Bine, vin acum! Tonul de închis al telefonului țiuia ca o inimă în stop cardiac.

-Trebuie să încui tot! Încă înmărmurit Ușa de la intrare se auzea descuindu-se trosnind a gol.

-De unde vii? Unde stai?

-Sunt vecina ta!

-De unde?

-Din fața blocului.

    Andrei tremura de furie și nu găsea nici un scaun pe care să se calmeze. Sătea mut și se holba încruntat la fata îmbrăcată în pânză albă cum se pregătea să îi făcă micul dejun. Se întreba de ce e așa larg veșmântul ei și de ce nu îl leagă la mijloc dă impresia că nu poartă nimic pe dedesupt.

-Poftim! Întinzândui o farfurie de tablă pe care erau două ochiuri bine prăjite acoperite cu tot felul de amestecături inestetice dar delicioase.

-Acum dă-mi să citesc fantezia aia de roman!

-E un basm, nu e un roman, e pe birou.

Nu terminase pe jumate de mâncat și Ela se întorsese.

-NU e bun, scrie altul! Luându-și luat tigaia a ieșit la fel de grăbită cum a intrat. 
-Exact cum mă așteptam. Va trebui să scriu alt roman. Ea nu va fi în el! 
-Cum să scriu un roman despre o fată? Nu sunt Fată! Despre ce să scriu? Despre brățara ei fosforescentă?

   Cu frică de orice sunet ce se auzea prin ușa de la intrare a reluat șirul literelor ce îi forma basmul fără să realizeze ca e sătul sau că dorul de ea era mai mare.

Un roman ongoing

Ep. 2.

 Timpul trecea mai greu ca nicioadată. Au trecut săptămâni întregi și prea lungi de când a murit parcă pentru ultima oară. În seara aia, a dat cu o mână dragostea și a primit în schimb totul, nimicit. Se zbătea inutil să găsească o soluție. Andrei știa că nu era un om al plannului, ci al instinctului animalic, dar totuși, unul total conștient și calm. 
-De atunci, o veșnice. Timpul i se părea mai periculos decât moartea, prefera să mai moară de încă o sută de ori decât să simtă că timpul stă în loc. Această frică de timp la făcut să fie grăbit chiar și când era calm că vremea trecea cu rost.

-Niciodată nu am mai fost mort atât de mult și niciodată nu am mai fost salvat. Era prea departe. De nu ar fi fost Ea, să... Nu știa ce s-a întâmpat exact, clar, era că ar fi murit pentru prima oară, de tot.

 În acea seară ”Moartea i-a salvat viața.”

*

Din acel moment, viața lui nu mai avea valoarea morții. Viața lui, trăia singură, alimentată de parfumul acelei atingeri.

 -De ce poartă moartea un parfum așa fin? 
 -Dar, stai!? Era un înger bun, sau demon, cea care m-a călăuzit înapoi spre viață. 
 -Unde eram? Sigur pe undeva pe dincolo. 
 -Trebuia să mă lase acolo! Acum trebuie să mă răzbun, sau să îi dau ceva la schimb. 
 -Dar ce? O moarte pentru o moarte!? 
 -Cine e?  Oare sunt bântuit de propria mea fantezie!? 
 -Nu. Nu era o fantezie! I-am simțit privirea ce mă țintea cu nemilă în corpul unui neajutorat.

  
   În visele de până ieri, alergam de monștri. Își spunea Andrei cu voce tare, meditând el la ultimile frânturi de vis combinate cu blițuti de imagini din ”acea seară”. 
   Era doar ea în coșmar, nu mai fugeam. De ce sunt așa de obosit în vise? Nu mă ura.. cum făceau ceilalți, nu avea formă dar se așeza lângă mine și rostea cuvinte. Erau probabil cuvintele unei incantații vechi. Nu am să cad în vraja lor.

   De ce oare nu pot vorbi despre mine la persoana întâi? E simplu. Eu fac bine, eu merg, eu ... ceva. Sunt așa de departe de mine, nu e de mirare că mor așa de des. Uit mereu cine sunt. Ultima oară am căzut de pe un stâlp. Ce căutam acolo? Idiotule, nici nu știi ce căutai acolo, ce voiai să vezi, cerul mai de aproape? Cum e să fii barză? Cred că sunt lucruri în viață, pe care, dacă nu le trăiești, nu știi să ți le imaginezi și ca să le trăiești, trebuie să dai ceva la schimb, ca să le crezi, încrederea. Un schimb ireversibil. Mai bine spus ceva ce trebuie să pierzi ca să câștigi. 
 -Nu e adevărat!
 -Nimic nu e adevărat, din ce zic. Totul se poate visa înainte de a fi trăit! Voi visa și voi trăi! Trebuie să visez! Dar nu mai am vise!!! Apare doar ea. Parcă e un antidot la vise, doar ura mă poate trata de ea.
-Va trebui să mă opresc să fiu singur. Ies afară! Dar cum rămâne cu Ea! Poate să mă omoare, dinou! Mă va salva? Au trecut două zile, dar par săptămâni.

  Coborând în grabă, semi-îmbracat cu haine șifonate, aspre, dar proaspăt spalate, în scara blocului o găsește pe ea, era EA! 
   Tot timpul a fost ea? Fata din curtea Școlii? Vedea în ochii ei același dor al purității umbrite de trup, părea mai frumoasă ca oricând, era îmbrăcată în carne și haine. 
    S-au trântit reciproc, cu ferocitate blândă, orbește, în buzele celuilalt. Totul s-a terminat într-un sărut, a murit dinou. S-a trezit pe scările din fața blobului.

-Iar se grăbea?!

   Enervanta sonerie, de la mesaj, îi suna în buzunar exact când își amintea cea mai frumoasă parte a sărutului, încă rămas întins pe jos, obosit, de parcă s-ar fi rostogolit de pe un munte.

 ”-sunt pe roșu, a trebuit să fug”.

-Ce roșu? Semafor ?

”-mi-am dat un bip cu telefonul tău, sper că nu te superi, sunt ELA...”   
  De frică să nu leșine, de uimirea realității, dinou, și-a închis telefonul și a început să fugă ca disperatul, în toate direcțiile, ca de moarte. 
   Se simțea, încă, îmbibat cu parfumul ei.

-Trebuie să fug mai tare, încă mă urmărește. De ce se ține după mine?

- Moartea! Moatrea! STAI!!!! Nu îmi e frică de moarte.
   Se oprise brusc în mijlocul intersecției inundate de clacsoane și pietoni speriați.Uitându-se înapoi strigă uimit.

-NIMENI!!!

   Era unul din acele momente, când se bucura, că nimeni nu îl cunoștea prin oraș. Drumul spre casă a fost aceeași plimbare de reîntoarcere la viață, de data aceasta cu un sentiment de singurătate molipsitoare. Si-a dat seama că parfumul ei era o undă de căldură pe sub tricou, fără o aromă aparte dar primitoare și otrăvitoare cu viață.

Primul început

Un roman ongoing.

Protagonistul acestui roman, va scrie, la randul lui, un alt „Novel”, despre transformările și visele lui de a deveni bogat, fericit sau om de succes. Întotdeauna, timpul în romanul lui, va fi ziua de maine iar acțiunea va fi a unor persoane îmaginate, poate un pic erotizate, cu unele caracteristici ale unora reale. 
Timpul romanului, are loc la începutul zilei de maine, pentru că el nu poate reține trecutul, iar prezentul nu are valoare, pentru că speranțele devin greu realitate și este prea laș și leneș să le urmeze. Adevarul, este că, totul se petrece la sfarșitul viselor, moartea fiind trezirea. Realitatea acestor doua romane, se va confunda și vor deveni o singură realitate, practic ireală, pentru că se află în propriul vis, din care nimic nu se va reflecta în realitate.

Numele lui este Andrei Mihai. 
Andrei își urăște numele, pentru că i se pare neprietenos, iar prenumele, nu i se potrivește, dintr-un motiv necunoscut încă. Numele protagonistului din romanului său, va fi: Anonim Pierdut, din motive subiective.

Ideea romanului îi venise cu câteva zile înainte, când se afla în orașul facultății, pe care a abandonat-o, nu demult, dar promovându-o prin lipsă, datorită corupției, o facultate cu profil uman, căreia, nici nu merita să îi rostească numele, venindu-i înapoi pe gât un gust de birocrație și fabrică de bani. 
Pe când se afla în gara vechiului oraș numit „ARDE!”, secătuit de ultimile speranțe fără fond, stătea pe banca din fața trenului, care părea întruchipat a-i fi trecutul. Cu acel tren, trebuia să plece peste trei ore și jumătate. Prin oraș nu mai avea de ce să se plimbe, a văzut și a făcut tot ce era de făcut. Tot ce l-a înpins voința impulsivă să facă, în acel oraș plin de viață nocturnă, erau, în general, lucruri ilegale, gardienii sau paznicii orașului erau cu ochii în patru, așteptând să îl prindă pe un pas greșit. De fiecare dată scăpa fără urme, sau prin falsă convingere.

Ideea de a scrie un roman o avea, dar lipsea subiectul. Speranțele își dovedeau lipsa, chiar și prin această zvâcnire genială, și totuși, l-a impulsionat să sară de pe scaunul peronului și să-și aștepte plecarea în picioare, mergănd incitat de gand înainte și înapoi, în fața geamului, din dreptul locului, ales îmaginar. Erau singurele locuri din trenul gol, față în față. Pe locul din fața lui nu va sta nimeni, va fi ocupat de giozdan. Acel ghiozdan de supraviețuire, rupt din toate colțurile, prin crăpăturile căruia se observa îndesata încărcătură, indiferent decentă. 

 Într-o altă seară, spre noapte, septembrie, ziua a șaptisprezecea, anul 1913, (acțiunea se petrece în mileniul trei dar autorul preferă sa pună data cu o sută de ani în urmă, pentru că i se pare mai natural) înainte de ora opt și cinci zeci și două de minute, alerga dinou, spre acel ceva, de acel ceva, spre speranțele viitorului și dinspre fricile trecutului.

Începuse să îl doară picioarele, fuga, dura deja de o oră și ritmul înimii îl simțea din ce în ce mai slab. Inima lui bătea altfel decât a oamenilor normali, se auzea ca niște bubuituri în perete, în timp ce oamenilor normali, o simți și o auzi în ritmul pompării sângelui împins prin corp. Trebuia să se oprească, dar, încă nu s-a îndreptat destul de prezența fantomatică ce îl urmărea. Obijnuia să alerge pe mijlocul străzii și în acea seară, inevitapilul s-a întâmpat...
Un sentiment familiar l-a întâmpinat cu blândețe și a rămas împietrit exact în mijlocul acelei încrucișări de drumuri. Nenorocirea îl apuca doar atunci când simțea prezența, ce lasă o undă de viață trist muribundă, ca acel parfum fin, zânatic. Era perfect și i se potrivea unei singure persoane, persoana feminină perfectă, fată, dar în acelaș timp, și femeie, el a numit-o ”nici fată, nici femeie”. Întâmplarea făcea, că apărea în cel mai neașteptat moment și loc, dar de data asta, părea al simți atât de tare, de parcă era pentru ultima oară. Nu a cunoscut-o sau văzut-o nicioadată pe cea care îl poartă, iar singurul lui regret era că nu a avut măcar o dată curajul să întrebe, dacă era ea, oricare ar fi, deși a văzut-o în mai multe chipuri, recunoscute parcă, dintr-un deja-vu. Obosit și înmărmurit de frica ultimei sale prezențe, acesta, îl cuprindea cu o formă exagerat de reală, de foarte aproape. 
   Intersecția era pustie...
   Respirația îi rămăsese în loc, de părcă cineva l-a prins de gât și încerca să îi smulgă feroce aerul din pâmâni. Nu mai putea respira și crucea de sub el părea înfiptă în mijlocul universului, ce a rămas, și el, pe loc, privind rece, la acea imagine terifiantă. 
   Ultima particulă de parfum, i se evapora din nări cu durere, precum un nor strivit de soare. Imaginea din fața ochilor se înegrea, din cauza lipsei de oxigen în creier. Ultimul foton de lumină ce îi apăruse în fața ochilor era o particulă din imaginație, era corpul ei, acoperit de acea fină, pănză albă a fictivului palpabil parfumat. Din acel moment, această imagine era echivalată cu prezența morții. Știa, și simțea că va muri. Membrele și extremitățile îi erau deja inexistente, ieșite de sub contolul simțurilor, iar trupul începea să îl înțepe înfiorător și fără milă din toate părțile.
 Primele care au cedat, au fost picioarele, urma inevitabil o prăbușire. Căderea în genunchi, a fost ca o cădere din cer, dar nu simțea durerea în oasele julite și amorțite. Poziția de penitență cu spatele drept, capul pe spate, îndreptat cu privirea spre cerul neînstelat, cu mâinile prelinse pe lângă corp, părea o sfidare și în acelaș timp o implorare a divinului, era imaginea umilului suprem. Mima un srtigăt neajutorat la cer. Zruncinătura căderii i-a permis o mica, ultimă, respirație, trasă cu greu prin strămtoarea ce părea să blocheze sistemul respirator. Agonia momentului fusese ameliorată pentru o frântură de secundă, ce a trecut mai rapid ca un fascicul de lumină materializat în aceeași himeră. Din acel moment siguranța vieții, ce încă nu își găsea o crăpătură prin care să scoată sufletul și să îi părăsească trupul, i se stingea ca o lumânare în vânt. Se scurgeau ultimile granule de nisip dintr-o clepsidră ce și-a terminat timpul de scurs. În acel moment credea cu greu în existența sufletului, deși nu era singura, nici prima dată când îi simțea prezența. Teoria lui era că toate lucrurile care nu se văd, sunt veșnice, dar cum nu se văd, nu există. La fel și cu infinitul, pe care nu îl înțelegea matematic ci doar logic.

În acele momente detaliate de agonie, încă avea speranța că o mângâiere, similar ideoritmic maternă, pe spate, îl va elibera din acest iad. Acea mângâiere nu s-a lăsat mult așteptată. A apărut întâi, parcă, dinspre acea granită ce transcede imaginația, se apropia încet, spre real, ca o plimbare lină prin parc, pe sub răcoarea copacilor, avea un drum lung de parcurs, și nu se grăbea. În timp ce simțurile i se întorceau încet în trup, prezența acelei mâini, secundar disimulat familiare, a devenit fulgerător de reală, concomitent cu lumina ce a trecut prin fața ochilor ca o sclipire, dar care s-a întunecat și mai negru, din cauza groazei ce l-a cuprins știind că Era Ea!

 Ea, era!?

 Era prezența ei reală ce a venit să îl omoare și să îl plimbe spre moarte.

-Stai! Stai! Sunt Eu! Strigă ea. Dar frica, teribil, cutremurătoare îi cuprindea simțurile trepidante, proaspăt regenerate și îl poseda dureros. 
S-a trăntit din genunci, pe pământ, târându-se spre colțul dinspre care urma să implore mișelește, viața egală cu nonvaloarea.

Gândul la acel colț, l-a respins în picioare, sărind ca o torță îmbibată în cel mai periculos inflamabil lichid, atinsă de o firavă scânteie. Însuportabilitatea suferinței îl ridica de umeri în poziție de atac, frica s-a transformat, instantaneu în ură, iar în fața ochilor, avea senzația că vede umbra periculoasă a morții, după care alerga prin ceața neagră a fumului de tun, după care se azvârli sinucigaș, ca spre inamic. Disperat și lipsit de control, o umbră din acele momente îi lasă gândul gol de rațiune umplândul cu instinct animalic de ripostă. Credea că trupul i-a luat o poziție de pe care se pregătea o ofensiva inevitadilă și directă, de o eficiență precisă. Dar, în realitate, arăta ca un bolnav, abia ridicat din patul multor boli, stând sprijinit în picioarele lipsite de rigiditate.

-Mă bucur că ești bine, mă grăbesc, ne mai vedem. Replică Ea la acel salt surprinzător în picioare.

-Stai! Strigă el cu un țipăt surd, văzănd îndepărtarea acelei umbre lipsite de apărare, auzind doar pașii tiptili ai morții, îndepărtându-se. Corpul a început să se miște fără el, se întorcea, la rândul lui, îndepărtându-se de locul crucial. Mergea pe unul din multele drumuri care nu le cunoștea. Simțea că merge acasă dar în direcția greșită. Din îndepărtare, vedea o siluetă pe care încerca să o recunoască, era îmbrăcat din cap până în picioare în costum negru cu guler străns la gât. Înainte de a ajunge în dreptul lui, un alt pericol se îndrepta spre el.

EP.1.

Procesul unei conștiințe destrămate.

48 de curățenii intra-umane.
  Las încă o dată idei scrise pentru a nu rămâne doar scântei de neuroni, zbateri sufletești sau ambiții stupide care sunt mai trecătore decât aburii expirați în răcoarea iernii numită timp.
   Judecata palpabilului trecut prin simple regenerări, tinde spre acea unică rațiune nelimitată. Cumpănirile mărginite ale orizontul vizibil omului transpuse în raționalizare duce la un vid al conștiinței expandată prin dreptatea supremă, și îl face pe om atotprezent în firea sa limitată fizic. În cuvinte mai simple: lasă-te dus de valul unei priceperi ce nu rămâne învârtoșată în păreri personale. Acest val secetos are nevoie să treacă liber peste bălți secate prin expunerea lor la lumina mărturisirii. Dar cui? Unui mediator ce se expune golului spiritual prezent în taina de dincolo de tăcere. Trei pași simpli ce cuprind tone de carți, despre cunoștință, înpachetează inutil pămîntul deschise cap la cap, sunt descriși în cateva păginuțe îngălbenite de vremea celor mulți ce și-au recâștigat viața prin totul până la nimic. Ei își au rostul să reîmprospăteze mintea cu adevărul infim și atotcuprinzător.
   Sunt același mic, nimic, și chiar de vocea îmi e mai răgușită de atâta răcnit surzilor interiori, las în șoapta literelor din abecedar unui reproș celui ce-mi poartă poverile din mine. Mi se pare stupid că răzbat vârstele ca să dovedesc că sunt cel peste care timpul și vremea au dezgopat lopeți grele de pămănt creator ce-mi auto îngroapă neputința muncii depuse pentru a crește în onoare umană. Nu sunt mai bun, mai tare sau mai puternic decăt cel ce am fost pentru că las aceeași umbră de copil neștiutor și pierdut pedrumurile plictisite de atâția necunoscuți puternici peste slăbiciuni. Dar acum, sunt mai sigur pe marile minciuni sufocante pe care mi le impun ca reguli vieții trainice. Poate acel eu ce s-a zvârcolit spre o schimbare ce radiază luminos întunericul nemultumirii de sine adus la suprafață ca triumf al schimbării strigă fără glas: Poți să îți ascunzi oglinda micului tău suflet cu pânze, frumos prăfuite, de păianjen, dar eu rămân stăpân aici în umbră până când te vei întoarce la neputințele mele ca să le vindeci cu lumină. Sunt acelaș eu, în mai puține cuvinte, de fapt în mai multe tăceri, timpul nu te încarcă cu puteri și nu te vindecă de dezamăgiri ci te menține un tu din ce în ce mai mic, mai nevăzut, mai vrednic criticii simple și mature a greutăților din privirile străinilor ce nu își feresc privirea pregătită de atac.

P.S. Eu cred că sufletul este un spațiu vid și pufos, înecăcios, dacă e împovărat cu lumești efemere plăceri și nemărginit de luminos dacă e liber când expiră aer curat și rece ce ventilează puritatea, unanim capabilă a umanului ce uneori se materializează prin dragoste.

Valoarea timpului acordat timpului.

  Prăfuit de aerul celor 48 de vremuri apropiat, trecute.
  Când toate drumurile se opresc în locul în care timpul se oprește și te privește în ochi, iar fix înainte să îți spună: ”Mai stai”, îți dă un brânci și strigă: ”Ia loc, și începe de unde ai plecat”.
  Contează, în ce scop faci primul pas pentru că târguiala vieții veșnice nu se face pe loc cu un viitor ce nu îți aparține ci, cu trecutul ce îl porți ca pe un rucsac de școală spre prezentul cu care doar un legamânt te mai ține liber în ziduri de îngeri transparenti de voia omului.
  Sper, spre a fi, un opus al titirezului ce pleacă furios spre o spirală a căderii. Mai degrabăă un bou ce se învârte în jurul unui par călcând grâul afară din paie, un organizat ce își sapă groapa ridicând praful ce il calcă în loc, un obraznic ce fuge spre a fi certat cu dragoste părinteaccă, un rătăcit ce caută alte drumurii necunoscute spre a fi descoperite, un singuratic ce își caută autodescoperirea spre a fi înțeles mai clar, un tăcut ce uită să vorbească unui tablou ce îi răspunde ”bună!” , un străin expus cunoașterii orbitoare ce lasă umbrele unor culori să completeaze inexistențe.
   Privesc în îndepărtare spre un loc de la care să nu îmi fugă privirea de care mă apropii încolăcindu-mi în jur drumul până acolo, mumificându-mă cu privirea în sus spre libertățile cerului.
   Timpul  se măsoară diferit de la om la om, pentru unii timpul se măsoară în viață iar pentru alții în moarte. Bucuria de a trăi este aceeați: copii bucurându-se alături de bătrânețile bătrânilor iar bunicii de tinerețile copiilor.

P.S. ... Moartea este cămașa albă, din noapte, a vieții.

Un vis în zbor cu aripi frânte.

  48 de picaje derapate prin deznădăjduiri întemnițate.

  Libertatea pare a fi un subiect adolescentin, pe lânga alte caracteristici tipice vârstei. Libertatea e întotdeauna ceva ce ți se ia, pentru că atunci când o ai ea se numește normalitate, acest loc în care lipsa de normalitate este o dovadă a unei tiranii ce dorește să impună forțat o normă repetitivă a cărei perfecțiune reflectă pe dos libertatea (se pare că folosesc des termenii: lumină și reflecție, asta pentru că: apa, cascada sau pur ca un izvor lin, sună a metaforic ce transcede un pic realul concret).
   Acum se pune o altă întrebare. De câtă libertate are nevoie un om mediocru pentru a nu face o supradoză de libertate în singurătate și când e momentul să se întoarcă în îngrădirea de acasă ce îi oferă linistitorul sentiment de copil înfășat? Mai greu de suportat este tăierea acestui moft numit libertate, pe motivul că este doar o căutare a unui sentiment ce imită un alint copilăresc.
   Acum trec la ceva mai personal și te rog nu critica un lucru personal. De-a lungul studiilor cineva cu responsabilitati de sustinere și-a pus atât de mult efort fizic dar mai mult psihic în spatele acestei munci, ce pare a fi de protocol, încât se vedea și se vede cu ochiul liber o uzură somatică sau mai bine spus o degradare psihică datorată așteptărilor ce înșelau așteptarile sau un diagnostic corect ar fi: speranțe in van. Iar eu port ca pe o raceală aceaste tuse seacă ce-și vrea ofranda așteptărilor pose în efort. Această responsabilitate o accept cu supunere. Dar cu ce inlocuim acele goluri lasate de speranteșle spuberate, ei bine, acelea se numesc aripile frânte pentru parintii suferinzi uzati pentru binele tău ce sună ca un foarte logic ilogic, dar, asta e viața e dură si tu trebuie să te „iei în gură” cu ea ca să te pui cu ea.

P.S. Îs așa de bătrân, nepoate, că atunci cînd eram io mic incă se mai făceau poze alb-negru si televizorul prindea un singur program, ce să mai zic de inventarea youtubului. Api după noușop tâti-s gata gasâti pi google.

Scopul si destinatia.

  48 de transhumante sufletesti.

  Plictiseala duuce la lipsa vietii pentru ca duce la pacat Pacatul este prezenta singuratatii adica omul care crede ca este singur tocmai a pacatuit.
 Dar ce, nu, este singuratatea?
 Este urnirea din loc, este prima extrema din care cazi cand te izolez in multime. A doua extrema in care te urci este ratacirea sau indepartarea de scopul si duata vietii.
  Acesta nu este un discurs teologic ci un indemn la viata tocmai de aia am sa vorbesc despre moarte.
  Scopul si durata nasterii pe pamant! Sau traieste pana mori. Moartea nu e sfarsitul vietii asta inseama ca nu e opusul vietii si nici macar al nasterii ba chiar este sinomim cu nasterea. Atunci care este antonimul mortii? Antonimul mortii este moartea insasi. moartea nu este sfarsitul, pentru ca de obice vezi trecand moartea altora si nu pe a ta, asta inceamna ca sfarsitl tau nu conteaza pentru ceilalti, pentru ca nu are nici un impact asupra ta, pentru ca abia te-ai nascut dincolo si esti singurul responsabil pentru non egoismul tau din timpul vietii invizibil transcendente. Moarrtea este o incetare a relatiei  dintre oameni, logic vorbind dar cum se face ca viata nu e pe dosul mortii ci e tot ce nu este moartea ba chiar si moartea cu totul inainte si dupa aceasta trecere scufundare intunecare luminare suferintaincatusare  sau eliberarea linistii ce primeste viata de dincolo.
  Daca te intrebi de ce vorbesc despre moarte, raspunsul e ca poate sunt prea viu sa nu vorbesc despre aceasta clipa pentru ca unui om mort si-a dat duhun intr-o cl-pa moartea unui om nu dureaza zile un om mort a fost viu si nu mai este dupa un moment moartea este diferenta dintre o persoana vie si lipsa sigur permanenta a prezentei acelei persoane.

P.S. Cand te plictisesti nu muri!

Cum să te rogi pentru sfințenia unui sfânt?

Nevrednic de cele, cel puțin 48 de minuni la care m-a făcut martor un Părinte adormit.

http://dinspateletacerii.wordpress.com/2013/06/20/asta-e-raiul-ce-se-intampla/

-alte gânduri neterminate despre teritoriul caracterul sau oamenii moldovei rușilor.
-dator cu rugăciuni.

P.S. Vă rog! Rugați-vă și pentru mine! Să mă ajute domnul să marog și eu pt voi. Mulțumesc.

Praznic în rai

http://www.youtube.com/watch?v=JUnePeKqzxA
  48 și mărturisesc: ”crezi că nu sunt, sunt, în fața ta și în fața Lui Dumnezeu, nimic nu e degeaba, viața e un dar, bucură-te de fiecare pas ca de un dar, mă rog pt. tine la fiecare rugăciune și am să mă rog până am să mor, Domnu știe cât și unde am să îmi port pașii”.

  Se pare că a mai plecat un sfânt fără să îi verific cum, cui, cât și de unde își trage sfințenia. Parcă își prezic fiecare în parte depărtarea la cele veșnice și ne lasă singuri, în minus cu un izvor nesecat de la Dumnezeu. Astăzi miezonopticile vor fi mai mijlocite ca de obicei și transcendența luminii s-ar putea să lumineze ochii sufletului ce vad Bisericile luminate de o singură lumanare mai clar decât în ordinea zilei. Atât despre cele ce nu sunt vrednic a spune și smerenia nu are nimic de a face cu asta, ci poate că, io știu, rugăciunea multora se aude mai bine.
  Când cauți să îi faci pe alții să plângă te trezești că plângi în hohote neștiind că, ce cauți tu, profund, să înpărtășești te marchează mai personal decât o poveste sinceră. Se pare că atunci când te regăsești în cine ai fost, nu doar că te marchează recunoscănd diferența de reacție de atunci și acum ci te pune în postura de a recunoaște că tu redevii cel ce ai fost cu fiecare piesă de caracter care o adaugi piticului din tine.

P.S. Oamenii nu plâng, varsă dorul sufletului prin ferestrele trupului.

Prieten de urgență.

48 vă prezintă: prietenul la nevoie se cunoaște, mai ales când e vina lui.

http://dinspateletacerii.wordpress.com/2013/06/16/ce-vrei-poti/

P.S. Însist sentru a-mi concretiza indeciziile.