Primul început

Un roman ongoing.

Protagonistul acestui roman, va scrie, la randul lui, un alt „Novel”, despre transformările și visele lui de a deveni bogat, fericit sau om de succes. Întotdeauna, timpul în romanul lui, va fi ziua de maine iar acțiunea va fi a unor persoane îmaginate, poate un pic erotizate, cu unele caracteristici ale unora reale. 
Timpul romanului, are loc la începutul zilei de maine, pentru că el nu poate reține trecutul, iar prezentul nu are valoare, pentru că speranțele devin greu realitate și este prea laș și leneș să le urmeze. Adevarul, este că, totul se petrece la sfarșitul viselor, moartea fiind trezirea. Realitatea acestor doua romane, se va confunda și vor deveni o singură realitate, practic ireală, pentru că se află în propriul vis, din care nimic nu se va reflecta în realitate.

Numele lui este Andrei Mihai. 
Andrei își urăște numele, pentru că i se pare neprietenos, iar prenumele, nu i se potrivește, dintr-un motiv necunoscut încă. Numele protagonistului din romanului său, va fi: Anonim Pierdut, din motive subiective.

Ideea romanului îi venise cu câteva zile înainte, când se afla în orașul facultății, pe care a abandonat-o, nu demult, dar promovându-o prin lipsă, datorită corupției, o facultate cu profil uman, căreia, nici nu merita să îi rostească numele, venindu-i înapoi pe gât un gust de birocrație și fabrică de bani. 
Pe când se afla în gara vechiului oraș numit „ARDE!”, secătuit de ultimile speranțe fără fond, stătea pe banca din fața trenului, care părea întruchipat a-i fi trecutul. Cu acel tren, trebuia să plece peste trei ore și jumătate. Prin oraș nu mai avea de ce să se plimbe, a văzut și a făcut tot ce era de făcut. Tot ce l-a înpins voința impulsivă să facă, în acel oraș plin de viață nocturnă, erau, în general, lucruri ilegale, gardienii sau paznicii orașului erau cu ochii în patru, așteptând să îl prindă pe un pas greșit. De fiecare dată scăpa fără urme, sau prin falsă convingere.

Ideea de a scrie un roman o avea, dar lipsea subiectul. Speranțele își dovedeau lipsa, chiar și prin această zvâcnire genială, și totuși, l-a impulsionat să sară de pe scaunul peronului și să-și aștepte plecarea în picioare, mergănd incitat de gand înainte și înapoi, în fața geamului, din dreptul locului, ales îmaginar. Erau singurele locuri din trenul gol, față în față. Pe locul din fața lui nu va sta nimeni, va fi ocupat de giozdan. Acel ghiozdan de supraviețuire, rupt din toate colțurile, prin crăpăturile căruia se observa îndesata încărcătură, indiferent decentă. 

 Într-o altă seară, spre noapte, septembrie, ziua a șaptisprezecea, anul 1913, (acțiunea se petrece în mileniul trei dar autorul preferă sa pună data cu o sută de ani în urmă, pentru că i se pare mai natural) înainte de ora opt și cinci zeci și două de minute, alerga dinou, spre acel ceva, de acel ceva, spre speranțele viitorului și dinspre fricile trecutului.

Începuse să îl doară picioarele, fuga, dura deja de o oră și ritmul înimii îl simțea din ce în ce mai slab. Inima lui bătea altfel decât a oamenilor normali, se auzea ca niște bubuituri în perete, în timp ce oamenilor normali, o simți și o auzi în ritmul pompării sângelui împins prin corp. Trebuia să se oprească, dar, încă nu s-a îndreptat destul de prezența fantomatică ce îl urmărea. Obijnuia să alerge pe mijlocul străzii și în acea seară, inevitapilul s-a întâmpat...
Un sentiment familiar l-a întâmpinat cu blândețe și a rămas împietrit exact în mijlocul acelei încrucișări de drumuri. Nenorocirea îl apuca doar atunci când simțea prezența, ce lasă o undă de viață trist muribundă, ca acel parfum fin, zânatic. Era perfect și i se potrivea unei singure persoane, persoana feminină perfectă, fată, dar în acelaș timp, și femeie, el a numit-o ”nici fată, nici femeie”. Întâmplarea făcea, că apărea în cel mai neașteptat moment și loc, dar de data asta, părea al simți atât de tare, de parcă era pentru ultima oară. Nu a cunoscut-o sau văzut-o nicioadată pe cea care îl poartă, iar singurul lui regret era că nu a avut măcar o dată curajul să întrebe, dacă era ea, oricare ar fi, deși a văzut-o în mai multe chipuri, recunoscute parcă, dintr-un deja-vu. Obosit și înmărmurit de frica ultimei sale prezențe, acesta, îl cuprindea cu o formă exagerat de reală, de foarte aproape. 
   Intersecția era pustie...
   Respirația îi rămăsese în loc, de părcă cineva l-a prins de gât și încerca să îi smulgă feroce aerul din pâmâni. Nu mai putea respira și crucea de sub el părea înfiptă în mijlocul universului, ce a rămas, și el, pe loc, privind rece, la acea imagine terifiantă. 
   Ultima particulă de parfum, i se evapora din nări cu durere, precum un nor strivit de soare. Imaginea din fața ochilor se înegrea, din cauza lipsei de oxigen în creier. Ultimul foton de lumină ce îi apăruse în fața ochilor era o particulă din imaginație, era corpul ei, acoperit de acea fină, pănză albă a fictivului palpabil parfumat. Din acel moment, această imagine era echivalată cu prezența morții. Știa, și simțea că va muri. Membrele și extremitățile îi erau deja inexistente, ieșite de sub contolul simțurilor, iar trupul începea să îl înțepe înfiorător și fără milă din toate părțile.
 Primele care au cedat, au fost picioarele, urma inevitabil o prăbușire. Căderea în genunchi, a fost ca o cădere din cer, dar nu simțea durerea în oasele julite și amorțite. Poziția de penitență cu spatele drept, capul pe spate, îndreptat cu privirea spre cerul neînstelat, cu mâinile prelinse pe lângă corp, părea o sfidare și în acelaș timp o implorare a divinului, era imaginea umilului suprem. Mima un srtigăt neajutorat la cer. Zruncinătura căderii i-a permis o mica, ultimă, respirație, trasă cu greu prin strămtoarea ce părea să blocheze sistemul respirator. Agonia momentului fusese ameliorată pentru o frântură de secundă, ce a trecut mai rapid ca un fascicul de lumină materializat în aceeași himeră. Din acel moment siguranța vieții, ce încă nu își găsea o crăpătură prin care să scoată sufletul și să îi părăsească trupul, i se stingea ca o lumânare în vânt. Se scurgeau ultimile granule de nisip dintr-o clepsidră ce și-a terminat timpul de scurs. În acel moment credea cu greu în existența sufletului, deși nu era singura, nici prima dată când îi simțea prezența. Teoria lui era că toate lucrurile care nu se văd, sunt veșnice, dar cum nu se văd, nu există. La fel și cu infinitul, pe care nu îl înțelegea matematic ci doar logic.

În acele momente detaliate de agonie, încă avea speranța că o mângâiere, similar ideoritmic maternă, pe spate, îl va elibera din acest iad. Acea mângâiere nu s-a lăsat mult așteptată. A apărut întâi, parcă, dinspre acea granită ce transcede imaginația, se apropia încet, spre real, ca o plimbare lină prin parc, pe sub răcoarea copacilor, avea un drum lung de parcurs, și nu se grăbea. În timp ce simțurile i se întorceau încet în trup, prezența acelei mâini, secundar disimulat familiare, a devenit fulgerător de reală, concomitent cu lumina ce a trecut prin fața ochilor ca o sclipire, dar care s-a întunecat și mai negru, din cauza groazei ce l-a cuprins știind că Era Ea!

 Ea, era!?

 Era prezența ei reală ce a venit să îl omoare și să îl plimbe spre moarte.

-Stai! Stai! Sunt Eu! Strigă ea. Dar frica, teribil, cutremurătoare îi cuprindea simțurile trepidante, proaspăt regenerate și îl poseda dureros. 
S-a trăntit din genunci, pe pământ, târându-se spre colțul dinspre care urma să implore mișelește, viața egală cu nonvaloarea.

Gândul la acel colț, l-a respins în picioare, sărind ca o torță îmbibată în cel mai periculos inflamabil lichid, atinsă de o firavă scânteie. Însuportabilitatea suferinței îl ridica de umeri în poziție de atac, frica s-a transformat, instantaneu în ură, iar în fața ochilor, avea senzația că vede umbra periculoasă a morții, după care alerga prin ceața neagră a fumului de tun, după care se azvârli sinucigaș, ca spre inamic. Disperat și lipsit de control, o umbră din acele momente îi lasă gândul gol de rațiune umplândul cu instinct animalic de ripostă. Credea că trupul i-a luat o poziție de pe care se pregătea o ofensiva inevitadilă și directă, de o eficiență precisă. Dar, în realitate, arăta ca un bolnav, abia ridicat din patul multor boli, stând sprijinit în picioarele lipsite de rigiditate.

-Mă bucur că ești bine, mă grăbesc, ne mai vedem. Replică Ea la acel salt surprinzător în picioare.

-Stai! Strigă el cu un țipăt surd, văzănd îndepărtarea acelei umbre lipsite de apărare, auzind doar pașii tiptili ai morții, îndepărtându-se. Corpul a început să se miște fără el, se întorcea, la rândul lui, îndepărtându-se de locul crucial. Mergea pe unul din multele drumuri care nu le cunoștea. Simțea că merge acasă dar în direcția greșită. Din îndepărtare, vedea o siluetă pe care încerca să o recunoască, era îmbrăcat din cap până în picioare în costum negru cu guler străns la gât. Înainte de a ajunge în dreptul lui, un alt pericol se îndrepta spre el.

EP.1.

Procesul unei conștiințe destrămate.

48 de curățenii intra-umane.
  Las încă o dată idei scrise pentru a nu rămâne doar scântei de neuroni, zbateri sufletești sau ambiții stupide care sunt mai trecătore decât aburii expirați în răcoarea iernii numită timp.
   Judecata palpabilului trecut prin simple regenerări, tinde spre acea unică rațiune nelimitată. Cumpănirile mărginite ale orizontul vizibil omului transpuse în raționalizare duce la un vid al conștiinței expandată prin dreptatea supremă, și îl face pe om atotprezent în firea sa limitată fizic. În cuvinte mai simple: lasă-te dus de valul unei priceperi ce nu rămâne învârtoșată în păreri personale. Acest val secetos are nevoie să treacă liber peste bălți secate prin expunerea lor la lumina mărturisirii. Dar cui? Unui mediator ce se expune golului spiritual prezent în taina de dincolo de tăcere. Trei pași simpli ce cuprind tone de carți, despre cunoștință, înpachetează inutil pămîntul deschise cap la cap, sunt descriși în cateva păginuțe îngălbenite de vremea celor mulți ce și-au recâștigat viața prin totul până la nimic. Ei își au rostul să reîmprospăteze mintea cu adevărul infim și atotcuprinzător.
   Sunt același mic, nimic, și chiar de vocea îmi e mai răgușită de atâta răcnit surzilor interiori, las în șoapta literelor din abecedar unui reproș celui ce-mi poartă poverile din mine. Mi se pare stupid că răzbat vârstele ca să dovedesc că sunt cel peste care timpul și vremea au dezgopat lopeți grele de pămănt creator ce-mi auto îngroapă neputința muncii depuse pentru a crește în onoare umană. Nu sunt mai bun, mai tare sau mai puternic decăt cel ce am fost pentru că las aceeași umbră de copil neștiutor și pierdut pedrumurile plictisite de atâția necunoscuți puternici peste slăbiciuni. Dar acum, sunt mai sigur pe marile minciuni sufocante pe care mi le impun ca reguli vieții trainice. Poate acel eu ce s-a zvârcolit spre o schimbare ce radiază luminos întunericul nemultumirii de sine adus la suprafață ca triumf al schimbării strigă fără glas: Poți să îți ascunzi oglinda micului tău suflet cu pânze, frumos prăfuite, de păianjen, dar eu rămân stăpân aici în umbră până când te vei întoarce la neputințele mele ca să le vindeci cu lumină. Sunt acelaș eu, în mai puține cuvinte, de fapt în mai multe tăceri, timpul nu te încarcă cu puteri și nu te vindecă de dezamăgiri ci te menține un tu din ce în ce mai mic, mai nevăzut, mai vrednic criticii simple și mature a greutăților din privirile străinilor ce nu își feresc privirea pregătită de atac.

P.S. Eu cred că sufletul este un spațiu vid și pufos, înecăcios, dacă e împovărat cu lumești efemere plăceri și nemărginit de luminos dacă e liber când expiră aer curat și rece ce ventilează puritatea, unanim capabilă a umanului ce uneori se materializează prin dragoste.

Valoarea timpului acordat timpului.

  Prăfuit de aerul celor 48 de vremuri apropiat, trecute.
  Când toate drumurile se opresc în locul în care timpul se oprește și te privește în ochi, iar fix înainte să îți spună: ”Mai stai”, îți dă un brânci și strigă: ”Ia loc, și începe de unde ai plecat”.
  Contează, în ce scop faci primul pas pentru că târguiala vieții veșnice nu se face pe loc cu un viitor ce nu îți aparține ci, cu trecutul ce îl porți ca pe un rucsac de școală spre prezentul cu care doar un legamânt te mai ține liber în ziduri de îngeri transparenti de voia omului.
  Sper, spre a fi, un opus al titirezului ce pleacă furios spre o spirală a căderii. Mai degrabăă un bou ce se învârte în jurul unui par călcând grâul afară din paie, un organizat ce își sapă groapa ridicând praful ce il calcă în loc, un obraznic ce fuge spre a fi certat cu dragoste părinteaccă, un rătăcit ce caută alte drumurii necunoscute spre a fi descoperite, un singuratic ce își caută autodescoperirea spre a fi înțeles mai clar, un tăcut ce uită să vorbească unui tablou ce îi răspunde ”bună!” , un străin expus cunoașterii orbitoare ce lasă umbrele unor culori să completeaze inexistențe.
   Privesc în îndepărtare spre un loc de la care să nu îmi fugă privirea de care mă apropii încolăcindu-mi în jur drumul până acolo, mumificându-mă cu privirea în sus spre libertățile cerului.
   Timpul  se măsoară diferit de la om la om, pentru unii timpul se măsoară în viață iar pentru alții în moarte. Bucuria de a trăi este aceeați: copii bucurându-se alături de bătrânețile bătrânilor iar bunicii de tinerețile copiilor.

P.S. ... Moartea este cămașa albă, din noapte, a vieții.

Un vis în zbor cu aripi frânte.

  48 de picaje derapate prin deznădăjduiri întemnițate.

  Libertatea pare a fi un subiect adolescentin, pe lânga alte caracteristici tipice vârstei. Libertatea e întotdeauna ceva ce ți se ia, pentru că atunci când o ai ea se numește normalitate, acest loc în care lipsa de normalitate este o dovadă a unei tiranii ce dorește să impună forțat o normă repetitivă a cărei perfecțiune reflectă pe dos libertatea (se pare că folosesc des termenii: lumină și reflecție, asta pentru că: apa, cascada sau pur ca un izvor lin, sună a metaforic ce transcede un pic realul concret).
   Acum se pune o altă întrebare. De câtă libertate are nevoie un om mediocru pentru a nu face o supradoză de libertate în singurătate și când e momentul să se întoarcă în îngrădirea de acasă ce îi oferă linistitorul sentiment de copil înfășat? Mai greu de suportat este tăierea acestui moft numit libertate, pe motivul că este doar o căutare a unui sentiment ce imită un alint copilăresc.
   Acum trec la ceva mai personal și te rog nu critica un lucru personal. De-a lungul studiilor cineva cu responsabilitati de sustinere și-a pus atât de mult efort fizic dar mai mult psihic în spatele acestei munci, ce pare a fi de protocol, încât se vedea și se vede cu ochiul liber o uzură somatică sau mai bine spus o degradare psihică datorată așteptărilor ce înșelau așteptarile sau un diagnostic corect ar fi: speranțe in van. Iar eu port ca pe o raceală aceaste tuse seacă ce-și vrea ofranda așteptărilor pose în efort. Această responsabilitate o accept cu supunere. Dar cu ce inlocuim acele goluri lasate de speranteșle spuberate, ei bine, acelea se numesc aripile frânte pentru parintii suferinzi uzati pentru binele tău ce sună ca un foarte logic ilogic, dar, asta e viața e dură si tu trebuie să te „iei în gură” cu ea ca să te pui cu ea.

P.S. Îs așa de bătrân, nepoate, că atunci cînd eram io mic incă se mai făceau poze alb-negru si televizorul prindea un singur program, ce să mai zic de inventarea youtubului. Api după noușop tâti-s gata gasâti pi google.

Scopul si destinatia.

  48 de transhumante sufletesti.

  Plictiseala duuce la lipsa vietii pentru ca duce la pacat Pacatul este prezenta singuratatii adica omul care crede ca este singur tocmai a pacatuit.
 Dar ce, nu, este singuratatea?
 Este urnirea din loc, este prima extrema din care cazi cand te izolez in multime. A doua extrema in care te urci este ratacirea sau indepartarea de scopul si duata vietii.
  Acesta nu este un discurs teologic ci un indemn la viata tocmai de aia am sa vorbesc despre moarte.
  Scopul si durata nasterii pe pamant! Sau traieste pana mori. Moartea nu e sfarsitul vietii asta inseama ca nu e opusul vietii si nici macar al nasterii ba chiar este sinomim cu nasterea. Atunci care este antonimul mortii? Antonimul mortii este moartea insasi. moartea nu este sfarsitul, pentru ca de obice vezi trecand moartea altora si nu pe a ta, asta inceamna ca sfarsitl tau nu conteaza pentru ceilalti, pentru ca nu are nici un impact asupra ta, pentru ca abia te-ai nascut dincolo si esti singurul responsabil pentru non egoismul tau din timpul vietii invizibil transcendente. Moarrtea este o incetare a relatiei  dintre oameni, logic vorbind dar cum se face ca viata nu e pe dosul mortii ci e tot ce nu este moartea ba chiar si moartea cu totul inainte si dupa aceasta trecere scufundare intunecare luminare suferintaincatusare  sau eliberarea linistii ce primeste viata de dincolo.
  Daca te intrebi de ce vorbesc despre moarte, raspunsul e ca poate sunt prea viu sa nu vorbesc despre aceasta clipa pentru ca unui om mort si-a dat duhun intr-o cl-pa moartea unui om nu dureaza zile un om mort a fost viu si nu mai este dupa un moment moartea este diferenta dintre o persoana vie si lipsa sigur permanenta a prezentei acelei persoane.

P.S. Cand te plictisesti nu muri!

Cum să te rogi pentru sfințenia unui sfânt?

Nevrednic de cele, cel puțin 48 de minuni la care m-a făcut martor un Părinte adormit.

http://dinspateletacerii.wordpress.com/2013/06/20/asta-e-raiul-ce-se-intampla/

-alte gânduri neterminate despre teritoriul caracterul sau oamenii moldovei rușilor.
-dator cu rugăciuni.

P.S. Vă rog! Rugați-vă și pentru mine! Să mă ajute domnul să marog și eu pt voi. Mulțumesc.

Praznic în rai

http://www.youtube.com/watch?v=JUnePeKqzxA
  48 și mărturisesc: ”crezi că nu sunt, sunt, în fața ta și în fața Lui Dumnezeu, nimic nu e degeaba, viața e un dar, bucură-te de fiecare pas ca de un dar, mă rog pt. tine la fiecare rugăciune și am să mă rog până am să mor, Domnu știe cât și unde am să îmi port pașii”.

  Se pare că a mai plecat un sfânt fără să îi verific cum, cui, cât și de unde își trage sfințenia. Parcă își prezic fiecare în parte depărtarea la cele veșnice și ne lasă singuri, în minus cu un izvor nesecat de la Dumnezeu. Astăzi miezonopticile vor fi mai mijlocite ca de obicei și transcendența luminii s-ar putea să lumineze ochii sufletului ce vad Bisericile luminate de o singură lumanare mai clar decât în ordinea zilei. Atât despre cele ce nu sunt vrednic a spune și smerenia nu are nimic de a face cu asta, ci poate că, io știu, rugăciunea multora se aude mai bine.
  Când cauți să îi faci pe alții să plângă te trezești că plângi în hohote neștiind că, ce cauți tu, profund, să înpărtășești te marchează mai personal decât o poveste sinceră. Se pare că atunci când te regăsești în cine ai fost, nu doar că te marchează recunoscănd diferența de reacție de atunci și acum ci te pune în postura de a recunoaște că tu redevii cel ce ai fost cu fiecare piesă de caracter care o adaugi piticului din tine.

P.S. Oamenii nu plâng, varsă dorul sufletului prin ferestrele trupului.

Prieten de urgență.

48 vă prezintă: prietenul la nevoie se cunoaște, mai ales când e vina lui.

http://dinspateletacerii.wordpress.com/2013/06/16/ce-vrei-poti/

P.S. Însist sentru a-mi concretiza indeciziile.

Poftim?

  Domnule 48 cu multă onorabilă stimanță v-il prezint pe fratele dumneavoastră mai mic, ce va deveni mai mare.

Cum?
-”cu grijă și cu atenție”

Păi, pentru ce?
 -așa, pentru că acolo se vorbește altel și mai comunică lumea...

Când?
-ieri pe când stăteai degeaba.

De ce?
-pentru că se poate...

Și cu mine cum râmâne?
-stai liniștit, vei rămâne la fel de enigmatic și singur.

Pot să-l cunosc...?
-da,   Din spatele tăcerii.

   P.S. De dragul tăcerii ce ascultă...*mulțumesc încă o dată pentru sprijinul blogo-fizic, Părintelui Serafim Pantea.

Anarhist întârziat.

 Apreciez gestul multora de a investi har în cursuri, dar vă declar domnilor doctori inapți pedagogic, bineînțeles, cu toată smerenia unui amator ca 48.

 Cu multă tăiere de voie mă abțin de la plasarea ultimelor întrebări capitale ce vor să mânjească cu multă rușine obrazul călăuzitorilor de vocație înaltă, dar cu lașitate suprim strigarea, la tăcere conștient fiind de vântul temporar ce îl provoc prin crăpăturile ușilor între-indiferente, de aceea îmi risc întârzierea înmânării diplomei de licențiat teosofic oferită amânat datorită tupeului nesmerit la timp, post-„vitem”. Iată a venit vremea ca sarea pămintului să fie cultivată în lumea ce se vrea dospită pentru a deveni pământul alb și carnea dăruită creației din era slujitorilor instituției post-adamice. Ne aflăm înaintea unei înalte fețe ce ne aruncă în coșul istoriei cu calm și auro-respect oferindu-ne un discurs eroic cu gust de plastic în formă de sân sterp,  unui orfan îndiplomat nesătul de foame. Poate unii ar prefera ca aceștia să se îmbrace în reala haină teatrală a vechilor împărați necreștini, să ne lege la ochii minții și să ne ofere sacrificiului inutil martiric anonim în pace. Evaporata conștiință îmbibată în studiile voinței de mărturisire pentru mântuiriea celor slujiți speră să-și fie luminătoare din obroc, și atât. Lupta muncii pe drept asumată extra-tainic, o las testamentar: la plinirea vremii de sus providate, să îmi coboare spre veșnica îmbrățișare a acelei rugăciuni cu bunicul spre înpământare, liniștea. Îmi permit o ultimă răutate și revin la normal: ani, ați șlefuit cu picioarele în apă rece mărgăritarele ce le aruncați acum anonimului lumesc, constient?

 P.S. Desăvârșit în caracter, îmi calc tiptil pietrele cărării ce le pavez viitorului.

Totul e bine.

 Devenit eu în urma celor 48 de decizii.

 În desăvârșirea auto-evaluării rămân ultimul, fiind primul care a avut răbdare să nu plece înainte de a fi prea devreme. Distant de implicare, fiind prezent intermitent, sar pagini pe care cartea și le lasă necitite pentru a crea un adevăr acuns prin post-descoperire. Sunt cel ce nu mai sunt, am devenit, instinctual întruchiparea celui ce aleg inconștient să fiu ascuns în pașii siguranței amicale. Privit în timp ca cel ce în prezent își face treaba și n-are nici o treabă cu normalul realității organizate. Dorind să redevin real scap de sub control iluzia, și-mi fac o cușcă din iluzii strigând de după gratii: „Gândiți-vă la ce veți face!” Inconștient de ce nu am de gând să fac nimic. Cu siguranță, dependent de vârstă și de timp, împing în vânt apropiați să-mi iau exemplul lor, săi văd de vor putea să zboare. Dar critic iar, și nu introvertit, încercând să ridic scări, din copacii pe care îi tai pentru a ajunge în vârful lor, nu știu ce vreau, dar încă vreau ce pot.
 Evit să-mi auto-impun până și propriile mele exagerate gânduri, valoarea în timp am deplasat-o în deciziile de moment, luate cu o autoritate atemporală. Nu ajung, încă, la acele momente de extra-comunicare în intro-existentă dar siguranța cu care mă îndrept spre locul în care vântul îmi va purta zborul căderii din prăpastie rămâne să mă ducă spre non-instinctualul inconștientului comunicat prin virtuți ale caracterului cicatrizat.

 P.S. Tu de acolo, participi la clădirea ta din plămada celor ce-ți rezistă schimbările cu amicitatea pentru care le mulțumești.

Trecut decis și viitor precis?

 De mult nu am mai vordit cu tine deși am fost uitat, aici, 48.

 Îmi acord argumentele unui vis purtat în rucsac, dar se pare că s-a umplut de real, un real mult prea greu pentru o călătorie eliberatoare prin uitări refulate responsabil. Știu că ești acolo! Poate te vei plictisi de întunericul apăsător din spatele mainilor și vei privi lumina din jurul tău. Când te ascund de mine, te văd în umbră, sunt eu, același tu. Știu că mi se acordă libertatea de a fi eu, dar cine sunt acel eu, și ce vreau de la mine, poate sunt ocupat cu auto-descoperirea și nu am țimp să îmi deham nedumeririle apăsătoare ale unui vânt ce a trecut lăsându-mă sufocat. Poate nu visez destul, sau poate am visat prea mult, ce să mai visez, farmecul lor era acea posibilitate a realului idealizat, acum visele sunt un branci al realității, ce rost mai au visele când aripile, fără care poți zbura, devin reale. În vis, când cad, secretul este să respir, și atunci, căderea devine o plimbare prin aer. Ne vedem la linie, eu nu pășesc la tine și tu nu pășești la mine, un echilibru ce previne pericolul de a ne lasa târăți la mijloc de celălal pentru a vedea unde începe realul când linia devine o cărare. Poate că am devenit eu destul, și a sosit momentul să devin eu și atât, poate că eu, cel ce pot deveni mai mult sunt cel ce nu fuge de mine. Un tablou rămâne același în orice lumină este privit, doar ca acea lumina cu care te uiți la tablou se reflectă în bucuria ochilor luminoși cu care primești noi impresii ce dovedesc metafora peisajului. O fi, metafora, un compromis ce ascunde ambalajul ferestrei prin care se va privi minunea înrămată, uităte în ochii pictorului si vezi ce a văzut în peisaj de a trebuit memorat pe pânză, privește realul și tabloul nu va mai avea întrebări nerăspunse, pentru că ai fost acolo.

 P.S. Plutind jumătate în aer și jumătate în apă... când atingi nisipul, nu înoți!

Sunt cel mai bucuros să mă cunosc.

 Mă am prieten de 48 de ori pe toți pereții de socializare. Hei tu! Da tu, ecou, te repeți!

 Imposibil este totul când nimic nu-i imposibil. Asta e deviza valului actual și nu știu dacă să mă bucur că am testat deviza și s-a dovedit a fi pe dos reală. Dar punând toate peripețiile în vitrină sunt mulțumit că m-am ales cu un detector de calm, cand toate scapă de sub control, e timpul să începi să te gândești la soluții, și eu sunt un expert în soluții temporare interminabile pentru probleme de durată.
 Încă o dată mă aflu cu un pas înaintea celuilalt mergând cu spatele spre lumină. Crezând că am mers prea departe mă opresc îmi trag sufletul, după care plec la drum, mai fac doi pași și ajung unde am zis că mă opresc când nu mai pot și mă întorc, dacă tot sunt odihnit de ce să mă opresc? Drumuri sunt destule voința de a mai face un pas contează.
 Deși sunt un militant pentru viața reală vânez trădătorii care se tot personifică în virtual, părerea mea este că niciodată nu ești destul de matur să te naști în virtual, deși sunt unul prea mult prezent în aceste iluzii impuse îmi pare rău că unii cedează și văd caractere tari de oțel și piatră de moară că devin logări. Zâmbesc trist când realitatea devine din ce în ce mai pustie împărtita în trei ierarhii: răbdători, reali și fotogenici.
 Am câteva reguli pe care cu greu nu mi le trădez: fii pozitiv indiferent de zi spatiu sau timp, nu te purta ca un adolescent sufocat de trenduri și fii unic. Ultima deși matematic sunt, nu prea îmi ies rezultatele calculelor, toate fiind echivalente când trebuiau să fie contra, oare chiar trebuie să dezvolt munca altuia ca să fiu un nou original, pentru că tot ce caut diferit să fie unic în cercetări ajung la concluzia că cineva mi-a făcut munca de-a gata și chiar îi mulțumesc acelui îngeraș care îmi trântește realitatea în farfurie ca pe un borș surprinzător acru.

P.S. Nerăbdător după acel uimitor, prefer bucuria când stau locului.

Înstrăinat.

 Îngrămădit, înconjurat distant de necunoscuții ce-mi vor frica singurătății indiferente, anonim numarul48.

 Puține se lasă spuse în ochii celor ce îmi văd speranțele destrămate prin tăceri în falsa voință a unui eroizat. Revendic moștenirile celor ce își amintesc frânturi din cel ale caror fapte s-au facut nevăzute povestitorului, dar fantomatica sa prezență împune lipsa unui rang prezent în respectul subiectivizat. Gândesc prea mult să fiu ca el, elogiindu-mi fiecare pas enigmatic conștiinței. Preventiv îmi închid ușile socializării pentru a nu-mi expune suferința unui zâmbet inutil ce îmi depersonalizează mica fortăreața a gândului din spatele plăcutei priviri impersonale. Îmi cer iertarea imaginii ce lasă urmele prezenței ne-voitei implicări ce îmi luminează reflecția ca cel ce și-a cerut iertare pentru tot nimicul ce și-l poartă responsabil. Personific fiecare om cu o lipsă de caracter de la prima vedere pentru a-mi înșela așteptările.
 Am dus cândva trăiri dincolo de ființă, și nici acum nu îmi dau seama dacă în direcția potrivită, poate eram în singurul loc potrivit, sau poate de fiecare dată mă aflu în locul potrivit indiferent dacă știu unde sunt rătăcit. Problema părea a fi limita rațiunii conștiente când irațional îmi târam sufletul după mine dincolo de marginea hărții. Explic lucruri personale până la limita confesiei, de acolo pun un străin indiferent la persoana a doua în pielea mea pentru a nu părea că eu sunt cel ce povestesc despre mine, ci unul pe care l-am auzit și eu din ceea ce cred alții ca mine, despre mine.

 P.S. Privind prin caracterul genealogic comun, prin unicitatea fiecărei persoane în parte.

Eu şi eul negativ.

 Ador să enervez până în pragul disperării oamenii care mă displac,din varii motive, 48.

 Par a fi o persoană de treabă indiferent de locul în care mă aflu. Un sentiment de inferioriate căruia mă impun mă încatuşeayă sub introvertire, de aceea implicarea în dialoguri cu alţi oameni de treabă au loc sub un monolog expus. Îmi dezgrop toți strămoșii din abisalul întuneric tăcut fără răspuns și îi expun la bronzat ca pe niște colți ai unui caine turbat ce se revolta prin liniștea ce refuză ascultarea. Dar, ilogicitatea supunerii în neascultare are rolul de a clarifica poziția ierarhică din care accept pâna la istovire semnătura care mi-o pun pe o treabă bine făcută. Ei bine, toate se sfârșesc cu speranța care de fapt nu moare ci după umila mea părere este nemuritoare.
 Uneori devin un pozitivist dus la un extrem incurabil, cu motive indestructibil întemeiate. Prin călătorii ce traversează pământuri slab identificate ca filtre de catalizare îmi caut regăsirea obiectivui ce îmi readuce ecoul pașilor trosniți prin iarba tinerii primăveri. De obicei inevitabilul își semnează prezența în cele mai critice momente care nu suportă modificări de reprogramare ale haosului și totuși acest bine venit musafir provoacă acele mici probleme care rezolvate pe rând si cu o rabdare șahistă scoate la capăt destinația familiarului confortabil. Evit să trec pe lângă oportunități de momente unice pe care viața le oferă la fiecare pas, și totuși, când câteva îmi scapă acestea sunt avertismentul softului ce indică restartarea barometrului spiritual.

 P.S. Amintițivă de oamenii dragi care sunt bucuroși să vă reamintească amintiri.

Când viața bate filmul.

 Ca unui uituc, îmi reprogrameaz timpul conform planului 48.

 La limita dintre a-mi trăii viața din mila celor ce au nevoie de un slugarnic, și totalitatea timpului acordat în contul strictului personal, eul îmi refuză introvertirea singuratică, considerându-mi anonimitatea familiară, ca străină. Desăvarșit în arta de a-mi zâmbi în oglindă când văd că gândurile continuă să îmi aparțină, îmi dau seama că ceea ce cred poate fi strigat cu seriozitate, ca toți credulii să înțeleagă că toate valurile se întorc la mal.
 Încărunțit de exagerata aoto-educare îmi culeg roadele bătrâneții fragede a prunciei raționale, cu spor, în tolba uiării importante; mediocrizat prin cei ce-și vor depășirea stagiului de numit, descopăr caractere tari înconjurate de nisipul mișcător al instinctelor primarizate. Înrobit de libertățile asumate descopăr ca prioritar tot ce sunt obligat să nu îi acord o altă amânare reprogramând importanța evenimentului principal. Îmi clădesc viitorul în forma unui castel imaginar cu pietre din nisipul prezentului neontologizat. Răbdător și liniștit aștept să îmi rugineasă roțile în locul în care sunt pregătit să îmi admir trecerea prin propriul timp. Pun cap la cap idei atemporale pentru a-mi crea un punct sigur în viitorul care trece veșnic. Iau decizii de ultim moment în momentele critice ale vieții care transparentizează logica lacunară a faptelor.Perfecționându-mă îmi pierd micile unicități ce mă coboară la nivelul de normal.
 Pe fiecare metru pătrat de pământ rotund câlcat, provoc la umanizare fiecare particulă vizibilă ce îmi sfidează imaginația la integrare în real. Dezrădăcinat din organizarea exterioară caut motive de independeță constructivă neplanificată instantaneu. Am evoluat de la a gândi esențialul prin idei simle la a pune evenimente memorabile ce pleacă de la idei în practică dar care se cer prea detaliate pentru a rămâne în scris

 P.S. Sunt zile în care mă înbogățesc aplecându-mă  după monede.

Anonim similar.

Atât de calm încat mă plictisec în toate cele 48 de feluri posibile.

 Reinventat cu false reguli, privesc agresiv bucuriile celor ce duc peste extrem fireasca inconștiență. Marcat de evoluții forțate protejez clipele ce mă îndreaptă alene spre desăvârșire călcând prin cioburile de tranzitor al regenerări spirituale. Spun multe povești fără sfârșit în lipsa viselor eliberator-prevestitoare. Ajung la concluzia că o poveste începe doar dacă reziști până când începi să iei decizia ce îți pune viața pe roțile unui zâmbet străin de normala realitate. Privat de propria-mi voință, singur, îngrămărit printre sentimente împrăștiate, exclus, încă nu îmi retrag cuvintele din motive respectabile de responsabilitate pentru tot ce încă nu s-a întămplat și e plănuit conform hazardului haotic, și totuși totul va fi bine pentru că atunci când apar probleme sigur nu o să le am singur. Acceptat ca amic fără a cunoaște regulile prieteniei sunt integrat ca cireașa de pe tortul de ziua pericolului evitat la limita imposibilului. Cu o aleatorie senzație de original descopăr că sunt liber în plasa de păianjen prin care mă eliberez de realitatea ascunsă în detalii neterminate. 
 Stresat de ultima cumpănă educațională merg privind înapoi zâmbind la naivitatea cu care am învațat să fiu mare și refuz să retrogradez pentru că îmi permit încă un moment de lene dormită cu ochii deschiși în fața televizorului. Planific vise punând cap la cap ca un puzzle din firmiturile biscuitelui îmbibat în compotul vieții, și totuși ca o auto-provocare îmi verific ultimile puteri în jocul ce mă decide ca învingatorul celor ce mă subestimează în frunte cu mine.

P.S. Privesc prin cuvinte motive de a-mi pune gândurile în ordinea ideii tale.

Dacă toate întrebările ar avea răspuns.

  Privesc problema ca 48 de soluții ce descoperă originea problemei, pe care nu intenționez să o rezov ci să o dezenigmatizez.

  Pentru că spun prea multe, poate că nu le spun pe toate dar știu că ceea ce rămâne în tăcere creează motivul din liniștea uitării anonime. Îmi propun să vorbesc despre tine, tu, pe care cu dragoste eternizată te șoptește lângă acel râu un basm al munțior moștificați. În continuarea prezentului, motivul trecutului personalizat ne desparte viitorul mărturisit. Sunt eu, cel ce ți-am promis că nu mai sunt pentru că sunt același cel ce s-a oprit să nu mai fie: distant, prezent îngândurat, absent. Multe tăceri șoptite din, și spre o inimă ce își strigă un resentiment își caută o singurătate aparentă orbitor, în lumina ce refură raționala însingurare. Bariera dialogală îmi oferă șansa ultimată de a-mi înnota prin valuri line melodioasa libertate. Acum, atunci un mugure de trandafir, o plantă redimensionată în neant, un zâmbet trist, neputincios sonor indiferent lăsat în adierea însingurată, unde? Detest poetizarea aparentă și întrebările fără răspuns dar iată o soluție fară problemă, răspuns poetizat pentru detest, știi cine ești, și nu mai sunt găsit în armonii, strident ascuns, descoperite.
 Mulți spun că n-au știut, eu spun cinstit că pot descoperi răspunsul fals la toate. Eliberat, nimicnicit în liniștea că eu știu tot despre nimic, mă relaxez prin tot ce am de spus liniștitor, crezând în totul și nimic. Refuz prezența simplului real în tot ce spun ideologic, pentru a nu se regăsi înapoi în real ceea ce nu s-a spus prin gânduri. Din sfaturi peste sfaturi reclădesc ceea ce știu că-i reclădit în lut.

 P.S. Dacă te regăsești în ceea ce citești permite-ți luxul de a scrie ce vrei să mai fie spus.

Bucurii amintite.

 Gândesc puțin și vorbesc fără să raționalizez simplu, 48.
 
 Lăsând gluma la o parte, propun spre autodescoperire gândul frumos și pozitivul ascuns în îndemnul amicilor.
 Doar un tranfir uitat pe marginea unei armonii din jurul unui sunet ocolit, stins în tăcerea ce oferă starea sufletului încarnat în dependența opusului, ofer în schimb. Ca unui ceas defect, timpul îmi stă în același loc, îngândurat de suferința ce îmi stă la colțul inferiorității, reactualizând bucurii conservate în amintirile unui copil, uimit de micul prezent imemorabil.
 Ca un dac ce a încetat să contrafalsifice onoare, refuz să îmi aștept sfârșitul individual. Îmi caut pereții albi luminați stridect de soarele dimneții senin deranjantă. Reprim sentimente de personaj negativ din drumul reușitei, sfârșite în golul egoului. Dezintegrat prin propriile-mi structuri filosofice numicul îmi calmează starea de desăvârșire cu trânteli sufocante în noroiul oglinzii limpezi. Cu tristețe orfană îmi privesc pașii ce trec pe langă mine ocolindu-mă distant. Ca un pui de animăluț, istovit de jaca agresivă a unui copil, îmi las duhul să moară în neștirea nepăsării cu ochii larg deschiși, înlăcrimați, privind în gol spre singurătăți calmante las viața să mă trăiască.
 Sper cu toată voința în cuvintele ce mi le gândesc ca bune să mă lase purtate spre adevăruri intangibile prin întrebări. Bivalent privesc cu fața luminandu-mi umbrele colțuroase, iluzorii ce se vor deslușite în conștiință, pentr a deznoda misterele ce mi se prezintă ca imposibil de decriptat. În fața unei alte alegeri îmi privesc cu distanță viitorul ce mă pune la locul meu cu forța care mă propulsează spre alte capacități muncibile. Din lumină îmi închipui întunericul.
 
P.S. Nu-mi scuzați dezordinea de idei.

O zi în detalii ceremoniale.

 Sub eclipsa celor 48 de tăceri.

 O zi normală, calmă, din ultimul stresant semestru al educației verticale. Ziua post-sabatică începe în fașa dimineților leneșe. Aștept să fiu ultimul ce se trezeste din patul ce devine respingător la auzul ecourilor stridente de psaltică. Era prea devreme pentru a-mi anunța întârzierea deși vioicuinea stranei suna prea înaintată în tipicul zilei. Relaxarea matinală a minții nu își amintea scimbarea orei. Ordonat comform dimineții mă îndrept agale ștergându-mi apa dimineții de pe față, cu mâneca, pășind spre liniștitorul scaun din care îmi isonez ascultarea slujbei. Deschizând cu subtilă încordare ușa metalică jovial sunt întâmpinat de multimea prezentă ce părea ne la locul ei îngrămadită până în ușa intrării. Nemultumit de baia de mulțime prin care sunt obligat sa mă strecor elegant în pași de dans, calm, încet, idioritmic, GPS-ul îmi vede doar destinația ce trebuie ocupată ierarhic, conform întârzierii, printre cei ce cântă. Pândesc bătrânele ce dirijează circulația aglomerată cu ascuțimea urechii pentru a respecta liniștea. Ajuns în strană primesc un cui de scorțișoară cu atenționarea să nu îl arunc, din partea chipului ce întotdeauna nu îmi e jenă să îmi iasă în cale. Înainte de începutul predicii, doua locuri parcabile în strană se eliberează, pe care le ocup sincron printr-o parcare laterală cu spatele alături de ontologicul om bun. Cateheza slujbei mi-a propus o recapitulare a evenimentelor ce tocmai au trecut cu săptămâna; am primit-o cu neobijnuită atenție integrală. După terminarea slujbei mergând pe obijnuita cărare ce ne ducea la o aruncatură de băț, spre locul odihnei, de după biserică ne întâmpină întâi stătătorul locului de la care cerem în semn de bună purtare oficiala binecuvântare. La gustare ofer întâietate celor ce se ostenesc prezentându-se la slujdele ce își au bine stabilit locul în săptămână. La amiază, ziua si-a cerut ofranda somnului, ce părea suspect de nepotrivită cu armonia biologică ce și-a luat tributul printr-un coșmar, la locul lui, destrămat mai apoi în chip și fel prin perspestive și locuri paralele cu realitarea.
 Venise momentul zilei în care indiferent de ora schimbată, sau nu, se făcea simțită nevoia de retragerea în locul din care gândurile prind viață. Librăria părea aceiași. Printre rafturi și carți ce le ignor cu lipsă de bun simț mă îndrept spre o singură carte. Fără să ofer atentie mediului o scot, mă pun pe scaun, îmi caut semnul și continui lecturarea interesantului samurai scriitor. După câteva pagini savurate, ca printre rânduri dintr-un colț al librăriei apare fantomatic un chimono purtat de un personaj al cărții lecturate. Se dovedea a nu fi un vis, în acel loc urma sa aibă loc o ceremonie a ceaiului. După cateva momente farmecul festivității a prins viață, eleganța, respecrul și arta par a fi povestite din rândurile Șogunului. Aproape de sfârșitul demonstrației o mângăiere parcă din distanțe infantile se făcea simțită cald pe umăr, era mai mult decât mă așteptam, acest moment desăvârșea prezența simbolică a ceremoniei.

P.S. Premierele acestei zile s-au terminat cu descoperirea pe viu a tainelor din semintele bumbacului.

Un val de caldură și lumină.

Folosesc cuvinte corecte în dicționar cu o logicitare reală, slab conștientizată, 48.

 Când gândești neintenționat expui un grăunte de penibil ce ți-l asumi ca al tău pentru că tu ești cel care gândește. Toți suntem câte un pic complexați de viața care uneori preia controlul și ne trăiește fără voia noastră. Ne trăim viața legati de ancora aruncată în viitor. Când îți pui vointa spre viitor în neantul luminii ținta ta este viața asta aruncată în gunoiul smereniei veșnice, în decadența divinului înomenit. Prezent în momentul în care îmi aleg colțul minții în care îmi voi trăinici viața privesc ascunse oportunități de a deschide orizonturi noi nemărginite de concret. Întors în originea gândirii simple sunt obligat să îmi asum realitatea trecând prin aparențe stagnante în efemerul morții. Prin sine cu fericirea de a fi eu mă privesc prin ochii larg desciși de curiozitatea redescoperirii prin iluminarea colțurilor ascunse din largile profunzini lăturalnice. Amprentele cu care mă las purtat prin istoria mediată de echilibrul vieții trăite sau vii devin vizibile sub lumina rațiunii. Împart cutii identice tuturor unicilor ceși unplu cutia cu unicitatea fiecăruia. Prin multe gânduri întrupate în vorbe descarc idei de se agață de acel cuvant pe care se sprijină originea logicii. Totul asimilat într-un întuneric ce pare a fi nimic devine esența din perpectiva ce luminează volumul transcedentar.
 Evaporate, ideile se ascund în depărtarea punctului numit boltă cerească. Mă îndepărtez în ceea ce știu crezănd că ajung departe când de fapt eu am plecat la să ajung un eu mai conștient real.

 P.S. Prin triada celor ce scriu ce gândesc vezi peste ideile din spatele cuvântului.

Timpul le rezolvă pe toate.

 Privesc înalta boltă a cerului brodat cu 48 de lespezi negre.

 Evit întunericul revoltelor subconștiente ce-și vor eliberarea vindecătoare prin dovedirea conștiinței completate în timp. Insuficienta concluzie conștientizată a iertării își cere detașarea de trecutul dezmoștenit. Depărtat de prezent și spațiu dovedesc indirect schimbarea minții prin absență. Manifest logica regretelor pentru a mă asigura de lipsa eventualelor post-consecințe inconștiente. Pun deznodământ și aștept uitarea evaporată în maturitatea cauterizantă. Aștept vindecări de la sine mediate de dincolo cu regrete ce vidate de realitatea opacă își fac efectul sperat prin ascetizare. Iluzoria suferință reală a umbrelor se pitește în dezamăgiri temporare.
 Uitat în timp, îmi petrec singurătatea în beciuri darâmate pline de pământ și pietre în care îmi descopăr subteranele bune maniere. Prezent în viață, privindu-mi doar viitorul ce vine din prezent îmi caut limitele pentru a-mi descoperi dovada că sunt mulțumit de prezent.
 Din lucruri ce îmi aparțin temporar las oameni ce pot fi responsabili cu valorificarea obiectelor valorificate, iar când le găsești fără valoare descoperi bucuria de a fi al tău.
 Mă pregătesc de azi pe mâne cu bucurii ce îmi oferă pacea ca exemplu primit răspuns în liniștea din așteptarea bucuroasă a fericirii. Surprins că starea ce mi-o impun ca liniștitor are efect peste așteptările imaginate, rămân depășit de armonia cu care liniștea în care mă oblig să comunic, oferă apropiaților libertatea de a se simți pașnici în ambianța dialogului fără acccente de autoritate impusă inconștient. Când lași în timp munca înveșnicirii la dospit ca pâinea, ea va crește întreit în bucuria viselor sperate devenite realitate.

 P.S. Vreau să dau noroc cu tine! Dacă se poate... și surprinzător Moroșanu a dat noroc cu mine.

Post în gânduri.

 48 de lepădări de sine.

 Șoaptă amorțind prin iarna primăvăratică evaporată din ultima căldură a sufletului vag prin abul întunecat ca un strigăt, din fularul în țurțuri scrâșnesc un un moto de război: "ți-ajunge, mai vreau și căldură!" Din gânduri neterminate din colțul sumbru al minții izgonesc în umbra metanoiei tăcerea morbidă a ultimelor motive de a sta în genunchii rușinii. Neizgonit în sufletul liniștii mărturisite car în spate pietrele de moară în avalul vieții ce îmi cerne visele aruncate în vântul și apa tulbure.
 Printre gânduri negre ce mă inundă când tac mă oglindec în necunoștința aproapelui ce îmi oferă sinceritatea primei reacții înainte de a răspunde pe lângă vorbele de fațadă. În deznodământ acumulez tot ce îmi pot însuși ca al meu și decid să mulțumesc gândurilor împărtășite prin cuvintele oferite ca sfaturi. Descopăr indirect că în jurnal am voie să gândesc ceea ce nu am voie, în caietul de idei am voie să scriu ceea nu poate fi citit persoană catre persoană și în testament descriu ultimile dorințe de după moarte pentru a-mi extinde controlul asupra existenței fără a deține controlul realității.
 Din vorbe nespuse și gesturi nescrise post-descriu structuri de om pus la locul lui pe raza ariei mele de interes decriptiv. Descopăr oameni ce se descoperă după ce cred în motivul de ași lăsa amprenta în nisipul trecător prin iluziile oglinzilor ce-și construiesc imaginea înaintea ochiului alb. Privat de rândul aglomerat în țarcul imaginar, în care vei fi primul după mulți, observi publicitar simpla iluzie a gândului rămas doar ca o undă-n munții altor ganduri ce rămân ca prafu-n vânt. Obligat să înțeleg omul ce îmi spune ce gândesc devin indiferent față de cei ce sunt vrăjiti, supuși iluziei și înteleg ce au găndit când tot ce au crezut că știu, e mult mai mult decât ceea ce cred că a rămas în timp, și crezi ca te-a uimit cu un mai mult, poate un gând. 

P.S. Filosoful vieții catre filosoful importantului gând efemer:
-Ce te-a schimbat viața!
-Să-ți dau un ban să mai trăiești și tu!

A merita, a vrea și a descoperi ce ai.

 Cui aparțin? Că doar eu nu sunt 48, eu sunt doar unul.

 Când eram mic detestam muzica clasică pentru ca era o aglomerație haotică de bocăneli în oalele din bucătărie. Cred că eram prea neiscusit pentru a trăi aglomerația de sentimente pentru că le luam pe rând cu pauze de odihnă și masă. Acum ca dintr-un roi de albine mă retrag în firul melodic al unui instrument ce se lasă explicat sfârșindu-se prin nota cu care a început. Mă re-întorc la cel ce sunt, un mic în epicentrul sufletului în care stau ghemuit ca o neghină care emană raze de personalitate printre ocolișurile celor ce le ofer să audă o reflecție de încredere. Aparțin unei lumi în care sar cu sufletul plin de nimic din care absorb sufocanta bucurie usor de acumulat prin porii sufletului ce-și vrea lumina autodescoperirii. Pierd ceea ce nu insist să caut din indiferența cu care plec în misiunea de a-mi trăi viața sub propriul patriarhat. Descumpănit de critica pozitivă ce mi se reflectă din realitate dublată de fantasmele prin care îmi vopsesc imaginația posibilităților cu universuri paralele fictive.
 Îmi acord toată răbdarea de care sunt capabil în a lăsa deciziile pripite să-și lase timpul să treacă prin sincerități gândite mult, atât de mult încât între timp se așează o uitare ce ignoră realitatea primelor impresii mereu actuale. Prin șanse de sinceritate acută, realitatea mi se transformă în decizie definitivă, în care ca un jurământ semnat în solemnitatea momentului înveșnicit deja trecut prin fața ochilor mă incarcerează cu sentimente nefinalizate. Descopăr că din firmituri de realitate îmi aranjez festinuri regale la căre imi aștept autoinvitația la dialogul în care poveștile își au locul lor virtual.

P.S. Speranța nu moare după prima șansă.

Cu un gând mai departe de apropiere.

  Stimabile 48, cum de sunteți și de ce?

 Prin retrospescivă critică devin îngrijorat că nu sunt înțeles, revelator primesc încredere cu ajutorul celor ce văd peste limitele imaginare. Mă vindec în dungi de eul inconștienței, deși ca un egoist incurabil caut motive să fiu unic și descopăr că nu sunt unicul care găndesc cum o fac doar eu și asta mă face să mă simt mai singur. Mi-aș râde în oglindă dar involuntar reactionez doar le ceea ce gândesc fără să știu ce vreau. Prefer să fiu privit de sus ca să cunosc cele ce vreau să le fur prin care descopăr cum pot redeveni iar eu, sau cel puțin de jos pentru a mă bucura de distanța cu care mă îndepărtez de banal în singurătăți plăcute. Mă scufund în sentimente simțite din jumătăți de înțelesuri și par a descoperi din ce în ce mai mult cel ce sunt când mă reîntorc din cel ce par a fi. Dezamăgit că nu simt mai mult și mă exprim doar ca mine mă las purtat prin ce pot simți diferit în bulgărele ce mi-l rostogolesc la vale și îl numesc viață. Ca într-un dialog în care sincopat aud ca un surd doar ce vorbesc folosind receptorul pe post de sursă de idei, torn agresiv logici prin care încerc să-mi descopăr punctul de vedere. Sunt un bun ascultător doar când tac respectuos, descoperind filtre umane prin care se strecoară suflete. Liniștea ce îmi blochează gandurile brutale lasă în lumina soarelui flutri ce-și zboară decorul spiritual. Ca într-o criză nu sunt multumit de ceea ce pot și mă întind dincolo de limitele native și mă trezesc la un concert cu intrare liberă la care particip din hol ascultând prin ușa întredeschisă o numarătoare de sentimente înșirate pe portativul firii umane.

P.S. În contradicții de adevăr descopăr truda de a ieși din fals.

Îmi așez cravata, mă ridic și plec.

  48 aparține unui singur infinit.

  Copacule! Ți-a spulberat vântul ultima strajă, și e abia primăvară. Ai învațat să îți depășeștii limitele dincolo de capacitățile voinței umane. Barierele ce te fac mai puternic decât cel ce traversează drumuri de relaxare prin intersecția luminată verde, mi-s încă puțin descrise. Conturez impulsuri ce îmi oferă șansa sincerității tempotare. Demn și pricăjit îmi aleg teatrala față atonată alături de caracterului ce stârnește comicul impersonal. Răbdarea în timpul și spațiul fără volum din centrul mulțimii impersonale creează ambient neguros celor ce-și comunică personalitate prin ideea unei sincerității petrecute spațiul limitat al tăcerii.
 Lupt în gol cu zicale închise precum: "a nu știi" și "trebuie" determinat spre a-mi asuma neștiința și lipsurile bandajate cu idei trecătoare. Mult prea odihnit și relaxat la maxim descopăr lenea pură prin plimbări agale dintr-o parte în alta a fașei prea mici și încânlite.
 Dovada trecutului ce mult a biruit gerul troienelor, cade cu reculegere la adierea vântului fioros al regenerării. Din vărful plopului a vegeat ca o stea sfidând prăvălirea vieții în pietrificarea pură a albelor cristale ce au căzut peste natura ce mocnea retrasă în cochilia originii ciclice. Morbida tăcere din viața ce a vrut să înfrunte spiritul efemer al verdelui veșnic actualizat în timpul nemilos pândeste așteptarea. Ca pedepsă și-a tăit moartea cu toată suflarea în irespirabila iarnă spre întâmpinarea noilor veniți în vrednica de trăit viață. Ca un sunet de toacă lovită de bulgări mari din fulgi purtati de viscol prin ecouri albe pierdute surd în vânt își cânta vremelnica suferință vestitoare a căldurii ce îmbrațișează matern bobocii florilor cu farmecul speranțelor.

P.S. O frunză în prima creagă din cer a copacului.

Speranță supra-umană

  Zeci de mii,48 de elefanți se legănau pe o pânză de păianjen.

  Introspectiv caut locuri de umplut cu pozitiv prin care inund îmbibatele cu aer ușor, speranțe ce-și așteaptă impulsul ideii de mai bine. Reculeg începuturi spirituale ce s-au scufundat prin crusta blindată a unui suflet inconștient de natura lui regeneragilă cu momentele de liniște pașnică. Prin fantasme caut exagerate solutii la naivele greutăți ce sar din subconștient în fața vieții ce ignoră regretul și se sting în nimicul vrednic de sentimentalizat. Câstig libertăți din fiecare particulă de aer ce se strecoară prin sângele zburdalnic al naturii primăvăratice. Cu soarta privită dinspre veșnicie încerc să îmi re-simt gândul trecător prin veselia indestructibilă ce sfidează neputința logicii. Prin curcubee geometrice întrevăd incolore vise ce plutesc în orizontul inimaginabil împărtășindu-mi din relaxarea lor calmă ca din izvor de munte. Precum siguranța unui fulger trec dincolo de logica parfumului din flori spre strigătul din bucuria copiilor ce se nasc inconștienți de suflet, scop sau puritate. Inplodez răzbunător cu seriozitate tranșantă când trec peste bucurii efemere ce sting lumini din voința mugurilor milenari și ascult sclipiri de cristal ce strigă din cochilia nedumeririi sufocante.
  Revoltat până la refuzul răbdării caut sentimente ce ontologic deschit ochii umanității împartășite semenilor. Presar prin pașii sonori conturați în istorie de naivități supraumane stări de spirit desprinse de realitate. Alergând singur prin universul deznădăjduit refuz să mă încarc cu lipsa de speranță ce o descopăr pe umerii înfrigurați ai bătrânilor adolescenți. În redescoperiri experimentale caut statornicia vieții calme prin greutățile aparentizate de lipsa de atenție. Eliberat de slăbiciunile umbrelor brutale plimb cu tupeu de rang înalt preconcepții prin fața oglinzilor.

P.S. Devin din ce n ce mai imun la răbdare, privind fapte culpabile.

Răsărit orizontal.

 48 de neclarități în privința binelui lăudabil și al răului culpabil.

 Când toate sunt pe dos se observă normalitatea. Poate în mintea omului și în afara ei se întâmplă la fel, poate că da poate că nu, numai unul știe. Mă feresc să descopăr cele sfinte pentru că nu mi le însușesc. Știu doar că în momente critice storc din mine fapte bune ca dintr-o cârpă plină de praf. Promit lucruri depline și le îndeplinesc pe jumătate, restul le las în voia conștiinței. Curiozitatea și răbdarea stau alături ca după-amiaza și roua, așa descopăr responsabilități într-o lume care o cunosc găsită în toiul nopții sau într-un timpu al sfințeniei. Uimit până la refuz de cele înale sau limitat până la nimic de cele fără conștiință alerg dezechilibrat spre un unic sfârșit, cu speranța privind în sus. Descopăr prin ce simt că vreau să duc o viață simplă și mă îndrept spre una ce din greu o duc la scop. Omul este om atât timp cât umanitatea îi este comunicată din conștiința vie. Prin reguli simple mă oblig la gânduri pozitive primite spre interior.
  Azi am răbufnit din pașnica răbdare. Nimic nu stă liniștitor în revolta dinspre autocontrolul încarcerat în practici de schimbări a minții. Ultimul pas în loc spre viața veșnică mă duce dinspre ceea ce îmi dovedesc la ceea ce merită dobândit. Cu calm aștept schimbările din viitor pe lângă care trec. Îmi amân liniștea vieții în prezentul pe care mi-l descopăr ca al meu. Cu răbdarea din munca celeștilor ontologici ce îi martirizez încerc să mâ desprind de cuib prin zbor.

P.S. Printre raze de umbră spre izvorul luminii.

O postare pe zi.

  Cine dorește să posteze un articol pe această pagină de blog și nu au blog personal sau au blog și doresc să își promoveze articolul prin această pagină sunt bineveniți.
  Poți trimite articolul tău pe adresa de email neaguvalentin48@ymail.com, alături de câteva detalii personale și o imagine artistică (cine dorește).
 Alături de titlul articolului tău va apare numele tău real sau un pseudonim.

Logica inumană a războiului cu sinele.

 Deplin descopăr 48-tul încâlcit prin cărări lăturalnice.

 Așa ceva nu am mai văzut, piedici în viață sau pronii divine prin necaz mă împing pe calea ce pare a fericirii. Însălbăticit în proriile puteri ce mă leșină la pământ și de la pământ în șanț, drum ce duce la mormântul negru cu pași repezi. Ne vor ataca din tot împrejurul din dreptul în care nesiguranța ne stăpânește. Ei sunt cu noi până când își vor da seama că noi ca invitați în viață refuzăm neliniștea prin grabnica întoarcere la singurătatea din treime. Glasuri, din lumina ce o privesc cu ochii larg închiși îmi spun că lupta e în toi, dar răzoiul e cu mine însumi, un eu mai mult sau mai puțin puternic. Și totuși, cum câștig, când eu doar cad și sper ca cei apropiați să scape din războiul în care lupt cu capul în pământ. Și totuși, întreg, ridic privirea în dreptul orizontului și văd pacea ilogicii încăierări ce s-a retras în inexistența îngrădită de abisul inconștient.
 În necunoscuta prezență a unui aproape străin mergem pas la pas, un pic, fugind de voințe nepotrivite împărtășirii amicale. Secat pâna la refuz de puterile vremelniciei, vrednic sunt robirii robilor iertării. Supus drumurilor fericirii în care viața licărește la necazuri ca o lumanare în vânt, descopăr că ceea ce vreau este ceea ce nu simt. Deznodând rațional întâmplări ce se supun iraționalului îmi dau seama de logica cu care simplu trec peste greutățile timpurii.

P.S. Simple detalii ce-și reflectă umbra în mijlocul luminii.

Să fii cine ești, să vrei ceea ce poți

Rămân tot eul ce mă schimb în cel ce sunt, 48.

 Mințile limpezi se adună lângă ape line pentru a gândi clar, gândurile tulburi caută munții ce împart cerul cu statornicie în granițe umblate prin cărări din rugăciuni. În inamic descopăr cel mai bun prieten prin sinceritatea lui tranșantă. Văd vremea trecând fără rost iar eu îmi câștig efemerul timpului cu o viteză de un zâmbet pe secundă. Ca un fost împuținat al păcatului stau sec lipsit de dialog divin în cautarea unui vas ales de care sunt nevrednic. Cu o logicitate compromisă mă oglindesc în aproapele reflectat în golul în care descopăr ceva ce mă reprezintă. Privind spre orizont cu ocii-nchiși îmi prostesc inima să bată iubind lumina caldă a apusului din primele raze ale soarelui din diminețile iluzorii. Ocazional sunt sigur pe necesitățile ce îmi sunt vitale pentru normalitate.Conștient de veșnicia lumii prin care trec până voi da colțul din lumea ce într-un sfârșit inevitabil vine. Trec prin viață evitând micile momente de mare importanță...
 Profit de ocazia scurtului articol și trimit cele mai mari și calde mulțumiri îmbrățișate mămicii mele care mult muncește pentru dragii ei copii. Un La mulți ani! Mămicilor din toată lumea. O primăvară frumoasă, rodnică precum toată natura care revine la viață.

P.S. Spor și ajutor de la Domnul.

Din vrute și nevrute

 Gândește-te la un număr. 48?

 Viitorul are multe căi: cele pe care te antrenezi să umbli ca și cum ai ara pământul vieții tale, cele pe care le urmezi pentru că sunt bătătorite de altul și cele pe care le poți urma datorită calităților tale. Ultima parte aș alege-o și eu pentru că toate vin de la sine și munca depusă este o bucurie dobândită din exercițiu. Profit de simplitatea muncii și aștept sfărșitul ca să treacă ca să îmi ofere timpul rămas ce va veni. Privesc eșecul ca pe o pronie divină peste cele ce vor să se succeadă logic. Las ignorant porți deschise spre trecut ce mă amână din viitorul apropiat, mult așteptat. Calc prin promisiuni false de viață ce se vor păstrate temporar prin caracterul greu indefinit. Ca să vrei ceea ce poți si să decizi ceea ce știi că nu știi încă din cele ce vrei să faci îți trebuie o mare lipsă de caracter, sau de voință, sau sunt doar indecis. Între a face ceea ce pot ceea ce vreau și ceea ce îmi doresc se află un spațiu de timp în care aștept. Decid să mă rostogolesc în realitate. Sunt în momentul în care munca pentru viață începe. Mai ramâne un pentru ce, pentru cine și cât timp. Acum cel de sus cu mila, cel de sus cu scopul și cu timpul. Sau poate cer prea mult? Poate nu cer destul, aștept să iau doar tot ce pot. Tot ce-mi trebuie este linistea zilei și putin post în stomac, restul poate să vină de la sine.

P.S. Trag după mine viața ca un sac gol plin de griji.

Portretul amurgului

 O să mă doară capul, mă leg la cap cu 48 de noduri...

 Viața are un motiv palpabil să fie trăită, eu sunt doar vesel să o trăiesc. Teoretic, dezlegat de post-traumele cercetărilor din domeniul cunoașterii a sosit momentul să iau valul cu mine și să mă las dus în liniștea chircită a odihnei. Prudent, înțeles din prime impresii lăsate ca definiții inițial fictive plec pe lângă drum. De la nivelul din jos unde stau, ca pietrele aruncate în sus ce vor să zboare dar cad greoi și se întorc departe pe pământ. Mă pui la locul meu, nu sunt de-acolo eu sunt mic din cel ce sunt și tind să mai rămân. Ca un apus ce grandios imaginat e doar un punct privit cu lupa. Ca o secundă îmi e frică să fiu mic sau mare sau să dezamăgesc sau să înșel aparențe iluzorii.
 Ca un dezamăgit mă las uimit de ceea ce-i lăsat să mă uimească și stau un pic posomorăt de vremea ce inevitabil vrea să crească din moarte la viață. Sunt singur, sau nu sunt destul, să fiu, ceea ce vreu să fiu. Complet sau incomplet mă simt destul și-atât. Prea mult alerg spre cum am fost și vreau să fiu mai bun ca mâine. Când scriu leg litere cu laț legat de mâini ce curg de la izvor în aer, ei bine, acum, nu scriu, eu doar tastez în gol. Mai am pân la sfârșit destul cât să termin de zis puținul din nimic. Să mai ajung la cel ce-am fost, am fost nimic, ce pur și simplu se ascultă când a spus ce vrea să lase-n non-valoare totul sau nimic. A inventa înseamna a găndi, eu nu găndesc eu încerc să imit ce vreau să zic.

 Aleg frumosul din caracter sau caracterul din frumos?

Ca adormitul pe cărți

 În statistici stau pe locul 48 la tras chilul viteză, pe glob.

 Deocamdată nu sunt aici, poate mă găsesc în altă parte. În timp ce merg tiptil înapoi spre moarte descopăr că pentru a escalada munții din orizont este necesar antrenamentul fizic și intelectual. Spațiul filosofic în care m-am scăldat în ultimele perioade educațonanale mi-au dat de înțeles că ceea ce fac merită timpul ce valorifică munca. Un fel de somn în bibliotecă, adică acel sentiment când ești mulțumit că ești înconjurat de știință ca si cum ai fi asumat-o deja, și tragi un pui de somn strasnic pentru că aici nimeni nu îți răscolește gândurile pentru că datoria ta e să le cauți pe ale altora.
 Când eram mic poveștile de la gradiniță erau înteresante pentru că faceau timpul să treacă mai repede și mai aflai ce fac caprele pe la țară. Dar nu se comparau cu câte vrute și nevrute îmi putea debita mintea mai ales când eu eram personajul principal care întotdeauna învingea sau devenea bogat din senin. Asta e partea cunoscută a copilăriei, partea necunoscută se află în spatele unei întrebări: "De ce plângi?". Nu eu, care am refuzat plânsul de la o vârstă fragedă. Îl foloseam pentru a-mi dramatiza nevoile copilăriei, din respectul față de demnitatea umană care nu merită să se coboare la cerșitul milei cu lacrimi. Preferem onoarea din spatele uitării. Ce mi se părea mai nesănătos, era suferința exagerată cu lacrimi și strofocări pentru ceva ca: lipsa părintilor care au plecat la cumpărături. Mi se părea o boală cu un singur tratament: afectiunea unui părinte. Nu prea îmi păsa de atentie sau dialogul afectiv cu cineva, poate de aceea eram cuminte, dar apreciam sentimentul de a fi acolo cănd am nevoie. Precum Bursuc: un dulău mare și negru care nu vorbea dar venea când îl strigai, chiar dacă nu știai unde este. L-am văzut luptându-se o cu un câine din cartier, care se dădea prea mare. A fost o lută strașnică. Toți câinii erau adunați în jurul lor, iar ei, se băteau în două picioare, ca oamenii, era o gălăgie de la trat, asurzitoare, și nu mi-am dat seama că stau doar la câțiva metri de ei fără frică pentru că știam că va învinge cățelul meu. Nu am văzut sfărșitul luptei dar Bursuc a ieșit din luptă cu o nară ruptă cănd l-am vazut plimbandu-se în alte zile.

P.S. Prin amintiri ce sunt acum, mereu în mintea mea.

Amicul universului

În sfarșit un om în fața căruia fac 48 de metanii și cu mâna pe inimă rostesc: "Sfaturile tale îmi sunt de folos".

 Acesta este un elogiu fratelui duhovnicesc. Nu vreau să îți dai seama că scriu despre tine dar deja știi.
 Sincer, vorbesti mult. Dar cel mai important lucru e că de fiecare dată când cădeam pe gânduri sau mă împiedicam și îmi pierdeam concentrarea îmi părea rău că am pierdut cuvinte importante pentru viață ca aerul pentru plămâni. Eram într-un film de suspans, și suspansul era să descopăr în ce sertăraș păstrez cuvintele cu folos practic.
  Un interviu în direct, filmat într-o seară linistită pe aleile Iașului. Înca nu am descoperit care sunt originile intelecrualității romanului dar tu le-ai moștenit toată chintesența. Cred că acei caței se simțeau protejați de siguranța cu dare îti urmezi drumul, și spuneau în mintea lor: "Oau, un om, să îl urmărim ca pe un filosof atenian prin grădinile ideilor" de fapt asta spuneam eu ei poate vroiau o companie placută. Nu știu cum reziști în mintea ta, dar cred că te distrezi fain când știi că ai o treabă de făcut și tu o termii doar din reflexele caracterului. Puteam dezbate și un subiect ce mă privea personal în relația cu o fată, și știu sigur că ai să îmi dai sfaturi de folos. Dar eu sunt cam înprăstiat și fără cap când vine vorba, și pe subiectul ăsta încă mai am probleme de rezolvat cu Duhovnicul.
 În mare, dacă nu era frig eu stateam până la răsăritul soarelui, atunci chiar că era o mică plimbare vrednică de reprodus într-un roman.

P.S. Sper să ne vedem pe la sediu ca să îi luminezi pe voluntari să vadă partea bună a paharului.

Întrebare fără semn de punctuație

 Surprins de un cutremur de 4,8 pe scara raiului.

  În pași de dans imaginați în modelele din covor sunt pregatit prin abținere de la voință de ultimele cuvinte ce ne țin la distanță. Mă las prins în lațul idioritmic pentru a sta alături de momeala înveșnicită, eliberatoare. Indiscret pașesc barbar în contra timp nerăbdator de a-mi rasplati imaginația cu o realitate ce sparge granițele așteptărilor. Mai mult de cât perfect, planul, trece prin desăvârșire dar săvârșitndu-se mă aduce cu picioarele pe pământ din marele mic vis real. Uimit de univers în care mă scald ca un uriaș iar gândul îmi rămâne în prezent uitând trecutul, încetând să viseze viitorul conștient de valoarea transcendentă a prezentului. Aștept răspunsuri revelate prin șfinți la întrebări ce caută doar un afirmativ de o sinceritate rece. Caut să îmi reînvii sufletul blestemat de fantome cu singurătatea pașilor din nisipul deșertului însetat de simetria jumătăților. Deschid idei spre un dincolo ce se lasă definit de totul și nimic. Accept retrăiri ce caută lumina strigată în gura mare trecută prin șapte lumini de candele din baza curcubeului. În tandem involuntar uit ce vreau să spun și mă recunosc în orizontul ce mi se așterne în față înspre mine și dinspre mine aflându-mă ca un punct în afara vectorilor admir dorința de mântuire prin aproapele ca o veșnică rugă. Stau pe loc în prezent, mergand grăbit și împresurat spre viitorul static. Fulgerat din varful capului până în calcâi de lumina insuportabila ochiului, observ, că sufletul este prea inădușit de pacat să se aprindă doar cu o simplă scânteie.

P.S. Aștept nerăbdător nemurirea morții.

Hai să ne cunoaștem...

Decret de sinceritate în 48 de puncte.

-Speranțele te duc până dincolo de munți și văi. Când ai ajuns amintește-ți că drumul a fost ușur cu ajutorul speranțelor.
-Viața e ușoară, să o trăiești e mai greu.
-O veste o poți primii în multe feluri, cea mai binevenită este vestea primită adecvat, oricât de rea ar fi.
-Poți fi un exempu negativ în orice situație, important e să acepți că ești un exemplu.
-Dorește-ți multe, viața le va alege pe cele care îți trebuie.
-Fratele tău te ajută chiar și când munca ta îl rănește.
-Ești capabil să faci multe, tu trebuie să realizezi cât de simplu este să le faci pe cele care îți folosesc.
-Bucură-te de bucuria cu care dusmanul tău zâmbește la necazurile tale pentru că ai reușit să faci un om fericit.
-Amintește-ți de optimismul bucuriilor în momentele grele pentru a te pregăti să fii fericit.
-Gândește-te la supărările greutăților în cele mai fericite momente pentru a conștientiza cât de mare este bucuria.
-Acceptă blestemele vieții pentru că viața vine dinspre trecut și toate le binecuvintezi prin muncă.
-Tăcerea împacă oamenii înainte de a începe cearta.
-Învață să asculți pentru că nu ești singurul care gândește de pe pământ.
-Caută contravaloarea necazurilor în bucurii și vrednicia fericirilor în care te bucuri.
-Primește înjosirea apropiaților pentru că nimeni nu te face neom, neom devii crezând că ei sunt mai neoameni ca tine.
-Omul înșeală aparențele când nu își face cunoscute puterile.
-Acceptă doar laudele care descriu ceea ce ai facut nu cele pe care le vei face.
-Diferența bună dintre dușmanul prefăcut și dușmanul real este că unul îți vrea suferința și altul inexistența.
-E bine să ai un plan de rezerva care te ține pe drumul cel bun fără să scimbe rezultatul misiunii.
-Un prieten adevărat nu te obligă să te bucuri cu el dar te împovărează cu greutățile lui.
-Termenul limită este momentul cănd tu ești deja în planul de rezervă.
-Bucură-te că ai timp să trăiești și că traiești pentru a fi fericit peste timp.
-Ești protejat de încrederea cu care adversarul nu știe ca te poate învinge.
-Acceptă smerenia cu care primești milostivire refuză smerenia care o așteaptă.

P.S.  Contrazi-mă cu ceea ce crezi și vei dubla sfaturile care le pui în practică.

Rău inutil.

  O foaie A4 și un bidon de 1,8 litri.

  Prin hieroglife criptate de secrete las rândurile unei istorii paralele să curgă printre rânduri. Un om ar spune "ca de vis", nimic real, nimic adevărat. Dacă aș visa realitatea ce mi-o doresc ea poate deveni reală, visul ar părea un basm, um basm imaginat frumos cu mituri de sfinte suflete în așteptări, lângă izvoare, de zburători fictivi cu trup din fum tomnatic.
În vremuri ce au trecut mă dizolv în eul negativ ca să nu mai sufăr după cel ce sunt. Visez frumos cu ochii deschiși alături de cine e prea naiv să creadă realitatea pe care o car doar cu voința naivei imaginații. Implodez de bucurie la întâlnirea noilor motive de a-mi crea povești fără sfârșit. Din timp mă razgândesc să pun sfârsitul întâmplător. Responsabilitatea asumată o realizez prin prezența cu tupeu a lipsei de plan dusă până la capăt în tăcerea auto-eliberatoare.
 Ca un păgân ce se întoarce împotriva firii creez fantasme de care trebuie să fug pentru a mă îndepărta de alte suferințe mult mai mici, regula este să fug din ce în ce mai tare de coșmarurile din ce în ce mai reale.
 Sunt sincer în dialogul în care tac având puține de spus din punctul propriu de vedere. Bucuriile mele ce le pot oferi pe gratis vin și pleacă, și durează atăt de puțin încât efemerul este ca praful în vânt, ești vesel atât de puțin încât siguranța realității pare praf în ochi.

P.S. Dacă blesteamă cineva un personaj fictiv căruia îi declară dușmănia, mai are efect blestemul?

Mai simpu...

  Salut, sunt vali sau 48 de ore, mai pe scurt două zile nedormite.
  Cunosc o mulțime de oameni dintre care 48 sunt eu. Astăzi am salvat o fată de la un dialog nedorit, cu mine. Mă transform în ceea ce îmi doresc să devin și rămân cel ce sunt, cu cât sunt mai sigur pe mine cu atât devin mai insociabil. Cu cât îmi văd viitorul mai clar cu atât simt că privesc moartea în ochi apropiindu-se sfidător. Inconștiența cu care trăiesc clipa creează iluzia de atemporalitate temporară iar realitatea îmi oferă prezentul imaginat.
 Când mă plictisesc de peisajul înconjurator fug încet fară să vreau, haihui în liniștea călătoare. Am nevoie de tăcerea mea ca de o regulă sfântă pentru a oferi apropiaților sufletești libertatea mult meritată de a-i lăsa să îi cunosc, înâi tăcerea mea apoi cunoașterea și mai apoi dialogul în sinceritate desăvârșită.
 Să vorbim despre altceva...
 A fost o dată un copil foarte supărat pe sufletul lui întunecat de păcate și într-o zi s-a certat foarte tare cu apropiații săi încât ura părea fără leac. Cu mintea rătăcită s-a retras în grădină pe marginea unui deal înalt ce se ridica impunător deasupra unei văi întinse și frumoase dar măreția câmpiei îl înfuria și mai tare. Atunci s-a așezat în șezut și cu capul în pământ a început să privească o floare galbenă înaltă de câțiva centinetri nu mai mare de un vârf de deget mic; și s-a întrebat: "Dacă floarea asta atât de mică este așa de vesela de ce marele meu suflet, care nici măcar nu se vede este plin de ură de nevindecat". Atunci copilul și-a adus aminte de pământ, de soare, de anotimpuri și vremelnicia plantelor, de stele și lună și apoi s-a gândit la cine le-a creat pe toate și că acel Cineva varsă la fel de multă iubire în el cât varsă și în marile creații ce au un rol mult mai mare decât al lui în univers și atunci a înteles că sufletul lui nu este ură ci un vas prin care se tranferă iubire, aproapelui.

  P.S.Sunt mai bucuros astăzi decât de obicei.

Aleg dintre a fi sau a nu fi.

Sună telefonu!
Răspund vesel de exagerata bucurie cu care mi-a bombardat viața în ultimele zile.
-Bună alo...
În ultimul timp numerele necunoscute mă încăntă nu refuz niciodată o nouă prietenie.
-No alo!
Accentul m-a împietrit, era un baiat și asta întotdeauna sună rău.

   "Știi cum râde Dumnezeu de planurile oamenilor?" mă întreabă un coleg de facultate, fără să îi răspund îmi oferă și replica "Pe burtă". Cea mai seacă glumă auzită vreodată și tot o dată brutal de reală. Se aplică pe motoul meu în viață ca un lightmotiv. Când viața îți dă un coș plin de motive de a trăi fericit, trebuie să iei în considerare două variante și două soluții:
-ți se oferă tot ca să ai ce să ți se ceară înapoi cu dobăndă pentru că cineva se pregătește să ți-o tragă pe la spate.(iar eu ca un naiv iau tot ce mi se oferă)
-poți trăi fericit dar nimeni nu îti spune că o să fie ușor și trebuie să lupti cu tot arsenalul pentru ce îti dorești cu adevărat.
Iar soluțiile pe care, dacă ești inteligent le iei în considerare înainte de jocul de șah cu viața când tu începi doar cu un rege și un pion, sunt:
 (tu ești pionul)
-fugi pentru că e prea real să fie adevărat și cred că sunt sigur că visezi.
-toate bucuriile au o contra valoare care ridică autenticitatea trăirii la puterea cu care nu te dai bătut.
  Deciziile de durată temporară, cu efect necunoscut, m-au învățat să fac prostii, în viață, atât timp cât îmi pot asuma responsabilitatea singur.
   Azi mi s-a dovedit palpabil că rău cu rău nu iese bine ca în regulile fizicii. Ai dreptul să nu mă crezi când îti spun că nu sunt vesel din întâmplare ci de nevoia de aer din reflexia ce se întoarce înapoi.

P.S. Cum ieși din închisoare? Cu calm și rugăciune.

Un punct nevăzător de vedere.

Sunt un personaj fictiv în 48 se stări.

 Prin ignoranță modelez caracterul persoanelor ce le cunosc prin vocea fluctuațiilor din suflet neavând onoarea palpabilă de a pune chip fizic firii. Orcine mi se prezintă ca încarnare făra prezență rămâne să îmi ofere memorabila existență ce o rețin prin analogii ontologice adăugate fizicului. Prefer un text profund fără diacritice contra unor cuvinte frumoase cu mesaj inexistent. Melodios ascunzișurile gesturilor pun semne de punctuație ce scot la iveală părticele din spirit. Las acel strigăt să apună în căcerea din tăcere. Ofer spre revolta mulțimii lacome de sănge vinovat adevăr pur. Caut motivele sfinte în care egoist șoptesc strident înspre orizontul gol întunecat de neputință. Aflu ce nu sunt, descopăr ce sunt din priviri aprobatoare ce abandonează ceva prezent ce vrea să fie numit fără nume. Acel ce te știu din ceea ce vorbim fără să-ți știu chipul, te caut tiptil prin păpuși neaprobate de suflet.
  Cu imagini diafilmice descopăr povești fără sonor din care luminile tăcute îmi traduc sentimente neidentificate. Citesc o piesă de teatru dintr-un trup nelocuit de actorii ce teatral joacă regulile primei impresii vital atribuite. Regizoral învii în tine povești milenare dirijându-ți meticulos locul în raftul cunoștințelor apropiate. Ca un copil descarc din vârful zidului căramizile copilăriei ce suspină alungate din regresul speranțelor meritate. Ca un disperat alerg după chipul tău fictiv imaginat în care sper ca ai crescut.
  Imagini cu ceea ce învăț să știu, privesc nevredric clerical. Plec de la suflet spre chip, ca un precaut notoriu pășesc pe dos în ascensiunea cunoașterii. Aprob în contract nescris tragica amiciție ce cheamă spre dincolo de care am pășit prin piedicile din care sunt căzut. Prescriu post-scrise structuri de oamenin, nevăzute de lumina soarelui în care cel de prea sus providează libertatea de a alege binele. Privesc umbre pe dvera legii, aștept dincolo de chipul necunoscut aprobarea cunoașterii. Ca doi străini ne reâmprietenim întâlniți de demult pentru a ne vedea dincolo de umbra materiei.

P.S. Vesel trans-trecut, iartă-mi ignorața pe care te superi.