Poftim?

  Domnule 48 cu multă onorabilă stimanță v-il prezint pe fratele dumneavoastră mai mic, ce va deveni mai mare.

Cum?
-”cu grijă și cu atenție”

Păi, pentru ce?
 -așa, pentru că acolo se vorbește altel și mai comunică lumea...

Când?
-ieri pe când stăteai degeaba.

De ce?
-pentru că se poate...

Și cu mine cum râmâne?
-stai liniștit, vei rămâne la fel de enigmatic și singur.

Pot să-l cunosc...?
-da,   Din spatele tăcerii.

   P.S. De dragul tăcerii ce ascultă...*mulțumesc încă o dată pentru sprijinul blogo-fizic, Părintelui Serafim Pantea.

Anarhist întârziat.

 Apreciez gestul multora de a investi har în cursuri, dar vă declar domnilor doctori inapți pedagogic, bineînțeles, cu toată smerenia unui amator ca 48.

 Cu multă tăiere de voie mă abțin de la plasarea ultimelor întrebări capitale ce vor să mânjească cu multă rușine obrazul călăuzitorilor de vocație înaltă, dar cu lașitate suprim strigarea, la tăcere conștient fiind de vântul temporar ce îl provoc prin crăpăturile ușilor între-indiferente, de aceea îmi risc întârzierea înmânării diplomei de licențiat teosofic oferită amânat datorită tupeului nesmerit la timp, post-„vitem”. Iată a venit vremea ca sarea pămintului să fie cultivată în lumea ce se vrea dospită pentru a deveni pământul alb și carnea dăruită creației din era slujitorilor instituției post-adamice. Ne aflăm înaintea unei înalte fețe ce ne aruncă în coșul istoriei cu calm și auro-respect oferindu-ne un discurs eroic cu gust de plastic în formă de sân sterp,  unui orfan îndiplomat nesătul de foame. Poate unii ar prefera ca aceștia să se îmbrace în reala haină teatrală a vechilor împărați necreștini, să ne lege la ochii minții și să ne ofere sacrificiului inutil martiric anonim în pace. Evaporata conștiință îmbibată în studiile voinței de mărturisire pentru mântuiriea celor slujiți speră să-și fie luminătoare din obroc, și atât. Lupta muncii pe drept asumată extra-tainic, o las testamentar: la plinirea vremii de sus providate, să îmi coboare spre veșnica îmbrățișare a acelei rugăciuni cu bunicul spre înpământare, liniștea. Îmi permit o ultimă răutate și revin la normal: ani, ați șlefuit cu picioarele în apă rece mărgăritarele ce le aruncați acum anonimului lumesc, constient?

 P.S. Desăvârșit în caracter, îmi calc tiptil pietrele cărării ce le pavez viitorului.

Totul e bine.

 Devenit eu în urma celor 48 de decizii.

 În desăvârșirea auto-evaluării rămân ultimul, fiind primul care a avut răbdare să nu plece înainte de a fi prea devreme. Distant de implicare, fiind prezent intermitent, sar pagini pe care cartea și le lasă necitite pentru a crea un adevăr acuns prin post-descoperire. Sunt cel ce nu mai sunt, am devenit, instinctual întruchiparea celui ce aleg inconștient să fiu ascuns în pașii siguranței amicale. Privit în timp ca cel ce în prezent își face treaba și n-are nici o treabă cu normalul realității organizate. Dorind să redevin real scap de sub control iluzia, și-mi fac o cușcă din iluzii strigând de după gratii: „Gândiți-vă la ce veți face!” Inconștient de ce nu am de gând să fac nimic. Cu siguranță, dependent de vârstă și de timp, împing în vânt apropiați să-mi iau exemplul lor, săi văd de vor putea să zboare. Dar critic iar, și nu introvertit, încercând să ridic scări, din copacii pe care îi tai pentru a ajunge în vârful lor, nu știu ce vreau, dar încă vreau ce pot.
 Evit să-mi auto-impun până și propriile mele exagerate gânduri, valoarea în timp am deplasat-o în deciziile de moment, luate cu o autoritate atemporală. Nu ajung, încă, la acele momente de extra-comunicare în intro-existentă dar siguranța cu care mă îndrept spre locul în care vântul îmi va purta zborul căderii din prăpastie rămâne să mă ducă spre non-instinctualul inconștientului comunicat prin virtuți ale caracterului cicatrizat.

 P.S. Tu de acolo, participi la clădirea ta din plămada celor ce-ți rezistă schimbările cu amicitatea pentru care le mulțumești.

Trecut decis și viitor precis?

 De mult nu am mai vordit cu tine deși am fost uitat, aici, 48.

 Îmi acord argumentele unui vis purtat în rucsac, dar se pare că s-a umplut de real, un real mult prea greu pentru o călătorie eliberatoare prin uitări refulate responsabil. Știu că ești acolo! Poate te vei plictisi de întunericul apăsător din spatele mainilor și vei privi lumina din jurul tău. Când te ascund de mine, te văd în umbră, sunt eu, același tu. Știu că mi se acordă libertatea de a fi eu, dar cine sunt acel eu, și ce vreau de la mine, poate sunt ocupat cu auto-descoperirea și nu am țimp să îmi deham nedumeririle apăsătoare ale unui vânt ce a trecut lăsându-mă sufocat. Poate nu visez destul, sau poate am visat prea mult, ce să mai visez, farmecul lor era acea posibilitate a realului idealizat, acum visele sunt un branci al realității, ce rost mai au visele când aripile, fără care poți zbura, devin reale. În vis, când cad, secretul este să respir, și atunci, căderea devine o plimbare prin aer. Ne vedem la linie, eu nu pășesc la tine și tu nu pășești la mine, un echilibru ce previne pericolul de a ne lasa târăți la mijloc de celălal pentru a vedea unde începe realul când linia devine o cărare. Poate că am devenit eu destul, și a sosit momentul să devin eu și atât, poate că eu, cel ce pot deveni mai mult sunt cel ce nu fuge de mine. Un tablou rămâne același în orice lumină este privit, doar ca acea lumina cu care te uiți la tablou se reflectă în bucuria ochilor luminoși cu care primești noi impresii ce dovedesc metafora peisajului. O fi, metafora, un compromis ce ascunde ambalajul ferestrei prin care se va privi minunea înrămată, uităte în ochii pictorului si vezi ce a văzut în peisaj de a trebuit memorat pe pânză, privește realul și tabloul nu va mai avea întrebări nerăspunse, pentru că ai fost acolo.

 P.S. Plutind jumătate în aer și jumătate în apă... când atingi nisipul, nu înoți!

Sunt cel mai bucuros să mă cunosc.

 Mă am prieten de 48 de ori pe toți pereții de socializare. Hei tu! Da tu, ecou, te repeți!

 Imposibil este totul când nimic nu-i imposibil. Asta e deviza valului actual și nu știu dacă să mă bucur că am testat deviza și s-a dovedit a fi pe dos reală. Dar punând toate peripețiile în vitrină sunt mulțumit că m-am ales cu un detector de calm, cand toate scapă de sub control, e timpul să începi să te gândești la soluții, și eu sunt un expert în soluții temporare interminabile pentru probleme de durată.
 Încă o dată mă aflu cu un pas înaintea celuilalt mergând cu spatele spre lumină. Crezând că am mers prea departe mă opresc îmi trag sufletul, după care plec la drum, mai fac doi pași și ajung unde am zis că mă opresc când nu mai pot și mă întorc, dacă tot sunt odihnit de ce să mă opresc? Drumuri sunt destule voința de a mai face un pas contează.
 Deși sunt un militant pentru viața reală vânez trădătorii care se tot personifică în virtual, părerea mea este că niciodată nu ești destul de matur să te naști în virtual, deși sunt unul prea mult prezent în aceste iluzii impuse îmi pare rău că unii cedează și văd caractere tari de oțel și piatră de moară că devin logări. Zâmbesc trist când realitatea devine din ce în ce mai pustie împărtita în trei ierarhii: răbdători, reali și fotogenici.
 Am câteva reguli pe care cu greu nu mi le trădez: fii pozitiv indiferent de zi spatiu sau timp, nu te purta ca un adolescent sufocat de trenduri și fii unic. Ultima deși matematic sunt, nu prea îmi ies rezultatele calculelor, toate fiind echivalente când trebuiau să fie contra, oare chiar trebuie să dezvolt munca altuia ca să fiu un nou original, pentru că tot ce caut diferit să fie unic în cercetări ajung la concluzia că cineva mi-a făcut munca de-a gata și chiar îi mulțumesc acelui îngeraș care îmi trântește realitatea în farfurie ca pe un borș surprinzător acru.

P.S. Nerăbdător după acel uimitor, prefer bucuria când stau locului.

Înstrăinat.

 Îngrămădit, înconjurat distant de necunoscuții ce-mi vor frica singurătății indiferente, anonim numarul48.

 Puține se lasă spuse în ochii celor ce îmi văd speranțele destrămate prin tăceri în falsa voință a unui eroizat. Revendic moștenirile celor ce își amintesc frânturi din cel ale caror fapte s-au facut nevăzute povestitorului, dar fantomatica sa prezență împune lipsa unui rang prezent în respectul subiectivizat. Gândesc prea mult să fiu ca el, elogiindu-mi fiecare pas enigmatic conștiinței. Preventiv îmi închid ușile socializării pentru a nu-mi expune suferința unui zâmbet inutil ce îmi depersonalizează mica fortăreața a gândului din spatele plăcutei priviri impersonale. Îmi cer iertarea imaginii ce lasă urmele prezenței ne-voitei implicări ce îmi luminează reflecția ca cel ce și-a cerut iertare pentru tot nimicul ce și-l poartă responsabil. Personific fiecare om cu o lipsă de caracter de la prima vedere pentru a-mi înșela așteptările.
 Am dus cândva trăiri dincolo de ființă, și nici acum nu îmi dau seama dacă în direcția potrivită, poate eram în singurul loc potrivit, sau poate de fiecare dată mă aflu în locul potrivit indiferent dacă știu unde sunt rătăcit. Problema părea a fi limita rațiunii conștiente când irațional îmi târam sufletul după mine dincolo de marginea hărții. Explic lucruri personale până la limita confesiei, de acolo pun un străin indiferent la persoana a doua în pielea mea pentru a nu părea că eu sunt cel ce povestesc despre mine, ci unul pe care l-am auzit și eu din ceea ce cred alții ca mine, despre mine.

 P.S. Privind prin caracterul genealogic comun, prin unicitatea fiecărei persoane în parte.

Eu şi eul negativ.

 Ador să enervez până în pragul disperării oamenii care mă displac,din varii motive, 48.

 Par a fi o persoană de treabă indiferent de locul în care mă aflu. Un sentiment de inferioriate căruia mă impun mă încatuşeayă sub introvertire, de aceea implicarea în dialoguri cu alţi oameni de treabă au loc sub un monolog expus. Îmi dezgrop toți strămoșii din abisalul întuneric tăcut fără răspuns și îi expun la bronzat ca pe niște colți ai unui caine turbat ce se revolta prin liniștea ce refuză ascultarea. Dar, ilogicitatea supunerii în neascultare are rolul de a clarifica poziția ierarhică din care accept pâna la istovire semnătura care mi-o pun pe o treabă bine făcută. Ei bine, toate se sfârșesc cu speranța care de fapt nu moare ci după umila mea părere este nemuritoare.
 Uneori devin un pozitivist dus la un extrem incurabil, cu motive indestructibil întemeiate. Prin călătorii ce traversează pământuri slab identificate ca filtre de catalizare îmi caut regăsirea obiectivui ce îmi readuce ecoul pașilor trosniți prin iarba tinerii primăveri. De obicei inevitabilul își semnează prezența în cele mai critice momente care nu suportă modificări de reprogramare ale haosului și totuși acest bine venit musafir provoacă acele mici probleme care rezolvate pe rând si cu o rabdare șahistă scoate la capăt destinația familiarului confortabil. Evit să trec pe lângă oportunități de momente unice pe care viața le oferă la fiecare pas, și totuși, când câteva îmi scapă acestea sunt avertismentul softului ce indică restartarea barometrului spiritual.

 P.S. Amintițivă de oamenii dragi care sunt bucuroși să vă reamintească amintiri.

Când viața bate filmul.

 Ca unui uituc, îmi reprogrameaz timpul conform planului 48.

 La limita dintre a-mi trăii viața din mila celor ce au nevoie de un slugarnic, și totalitatea timpului acordat în contul strictului personal, eul îmi refuză introvertirea singuratică, considerându-mi anonimitatea familiară, ca străină. Desăvarșit în arta de a-mi zâmbi în oglindă când văd că gândurile continuă să îmi aparțină, îmi dau seama că ceea ce cred poate fi strigat cu seriozitate, ca toți credulii să înțeleagă că toate valurile se întorc la mal.
 Încărunțit de exagerata aoto-educare îmi culeg roadele bătrâneții fragede a prunciei raționale, cu spor, în tolba uiării importante; mediocrizat prin cei ce-și vor depășirea stagiului de numit, descopăr caractere tari înconjurate de nisipul mișcător al instinctelor primarizate. Înrobit de libertățile asumate descopăr ca prioritar tot ce sunt obligat să nu îi acord o altă amânare reprogramând importanța evenimentului principal. Îmi clădesc viitorul în forma unui castel imaginar cu pietre din nisipul prezentului neontologizat. Răbdător și liniștit aștept să îmi rugineasă roțile în locul în care sunt pregătit să îmi admir trecerea prin propriul timp. Pun cap la cap idei atemporale pentru a-mi crea un punct sigur în viitorul care trece veșnic. Iau decizii de ultim moment în momentele critice ale vieții care transparentizează logica lacunară a faptelor.Perfecționându-mă îmi pierd micile unicități ce mă coboară la nivelul de normal.
 Pe fiecare metru pătrat de pământ rotund câlcat, provoc la umanizare fiecare particulă vizibilă ce îmi sfidează imaginația la integrare în real. Dezrădăcinat din organizarea exterioară caut motive de independeță constructivă neplanificată instantaneu. Am evoluat de la a gândi esențialul prin idei simle la a pune evenimente memorabile ce pleacă de la idei în practică dar care se cer prea detaliate pentru a rămâne în scris

 P.S. Sunt zile în care mă înbogățesc aplecându-mă  după monede.

Anonim similar.

Atât de calm încat mă plictisec în toate cele 48 de feluri posibile.

 Reinventat cu false reguli, privesc agresiv bucuriile celor ce duc peste extrem fireasca inconștiență. Marcat de evoluții forțate protejez clipele ce mă îndreaptă alene spre desăvârșire călcând prin cioburile de tranzitor al regenerări spirituale. Spun multe povești fără sfârșit în lipsa viselor eliberator-prevestitoare. Ajung la concluzia că o poveste începe doar dacă reziști până când începi să iei decizia ce îți pune viața pe roțile unui zâmbet străin de normala realitate. Privat de propria-mi voință, singur, îngrămărit printre sentimente împrăștiate, exclus, încă nu îmi retrag cuvintele din motive respectabile de responsabilitate pentru tot ce încă nu s-a întămplat și e plănuit conform hazardului haotic, și totuși totul va fi bine pentru că atunci când apar probleme sigur nu o să le am singur. Acceptat ca amic fără a cunoaște regulile prieteniei sunt integrat ca cireașa de pe tortul de ziua pericolului evitat la limita imposibilului. Cu o aleatorie senzație de original descopăr că sunt liber în plasa de păianjen prin care mă eliberez de realitatea ascunsă în detalii neterminate. 
 Stresat de ultima cumpănă educațională merg privind înapoi zâmbind la naivitatea cu care am învațat să fiu mare și refuz să retrogradez pentru că îmi permit încă un moment de lene dormită cu ochii deschiși în fața televizorului. Planific vise punând cap la cap ca un puzzle din firmiturile biscuitelui îmbibat în compotul vieții, și totuși ca o auto-provocare îmi verific ultimile puteri în jocul ce mă decide ca învingatorul celor ce mă subestimează în frunte cu mine.

P.S. Privesc prin cuvinte motive de a-mi pune gândurile în ordinea ideii tale.

Dacă toate întrebările ar avea răspuns.

  Privesc problema ca 48 de soluții ce descoperă originea problemei, pe care nu intenționez să o rezov ci să o dezenigmatizez.

  Pentru că spun prea multe, poate că nu le spun pe toate dar știu că ceea ce rămâne în tăcere creează motivul din liniștea uitării anonime. Îmi propun să vorbesc despre tine, tu, pe care cu dragoste eternizată te șoptește lângă acel râu un basm al munțior moștificați. În continuarea prezentului, motivul trecutului personalizat ne desparte viitorul mărturisit. Sunt eu, cel ce ți-am promis că nu mai sunt pentru că sunt același cel ce s-a oprit să nu mai fie: distant, prezent îngândurat, absent. Multe tăceri șoptite din, și spre o inimă ce își strigă un resentiment își caută o singurătate aparentă orbitor, în lumina ce refură raționala însingurare. Bariera dialogală îmi oferă șansa ultimată de a-mi înnota prin valuri line melodioasa libertate. Acum, atunci un mugure de trandafir, o plantă redimensionată în neant, un zâmbet trist, neputincios sonor indiferent lăsat în adierea însingurată, unde? Detest poetizarea aparentă și întrebările fără răspuns dar iată o soluție fară problemă, răspuns poetizat pentru detest, știi cine ești, și nu mai sunt găsit în armonii, strident ascuns, descoperite.
 Mulți spun că n-au știut, eu spun cinstit că pot descoperi răspunsul fals la toate. Eliberat, nimicnicit în liniștea că eu știu tot despre nimic, mă relaxez prin tot ce am de spus liniștitor, crezând în totul și nimic. Refuz prezența simplului real în tot ce spun ideologic, pentru a nu se regăsi înapoi în real ceea ce nu s-a spus prin gânduri. Din sfaturi peste sfaturi reclădesc ceea ce știu că-i reclădit în lut.

 P.S. Dacă te regăsești în ceea ce citești permite-ți luxul de a scrie ce vrei să mai fie spus.

Bucurii amintite.

 Gândesc puțin și vorbesc fără să raționalizez simplu, 48.
 
 Lăsând gluma la o parte, propun spre autodescoperire gândul frumos și pozitivul ascuns în îndemnul amicilor.
 Doar un tranfir uitat pe marginea unei armonii din jurul unui sunet ocolit, stins în tăcerea ce oferă starea sufletului încarnat în dependența opusului, ofer în schimb. Ca unui ceas defect, timpul îmi stă în același loc, îngândurat de suferința ce îmi stă la colțul inferiorității, reactualizând bucurii conservate în amintirile unui copil, uimit de micul prezent imemorabil.
 Ca un dac ce a încetat să contrafalsifice onoare, refuz să îmi aștept sfârșitul individual. Îmi caut pereții albi luminați stridect de soarele dimneții senin deranjantă. Reprim sentimente de personaj negativ din drumul reușitei, sfârșite în golul egoului. Dezintegrat prin propriile-mi structuri filosofice numicul îmi calmează starea de desăvârșire cu trânteli sufocante în noroiul oglinzii limpezi. Cu tristețe orfană îmi privesc pașii ce trec pe langă mine ocolindu-mă distant. Ca un pui de animăluț, istovit de jaca agresivă a unui copil, îmi las duhul să moară în neștirea nepăsării cu ochii larg deschiși, înlăcrimați, privind în gol spre singurătăți calmante las viața să mă trăiască.
 Sper cu toată voința în cuvintele ce mi le gândesc ca bune să mă lase purtate spre adevăruri intangibile prin întrebări. Bivalent privesc cu fața luminandu-mi umbrele colțuroase, iluzorii ce se vor deslușite în conștiință, pentr a deznoda misterele ce mi se prezintă ca imposibil de decriptat. În fața unei alte alegeri îmi privesc cu distanță viitorul ce mă pune la locul meu cu forța care mă propulsează spre alte capacități muncibile. Din lumină îmi închipui întunericul.
 
P.S. Nu-mi scuzați dezordinea de idei.

O zi în detalii ceremoniale.

 Sub eclipsa celor 48 de tăceri.

 O zi normală, calmă, din ultimul stresant semestru al educației verticale. Ziua post-sabatică începe în fașa dimineților leneșe. Aștept să fiu ultimul ce se trezeste din patul ce devine respingător la auzul ecourilor stridente de psaltică. Era prea devreme pentru a-mi anunța întârzierea deși vioicuinea stranei suna prea înaintată în tipicul zilei. Relaxarea matinală a minții nu își amintea scimbarea orei. Ordonat comform dimineții mă îndrept agale ștergându-mi apa dimineții de pe față, cu mâneca, pășind spre liniștitorul scaun din care îmi isonez ascultarea slujbei. Deschizând cu subtilă încordare ușa metalică jovial sunt întâmpinat de multimea prezentă ce părea ne la locul ei îngrămadită până în ușa intrării. Nemultumit de baia de mulțime prin care sunt obligat sa mă strecor elegant în pași de dans, calm, încet, idioritmic, GPS-ul îmi vede doar destinația ce trebuie ocupată ierarhic, conform întârzierii, printre cei ce cântă. Pândesc bătrânele ce dirijează circulația aglomerată cu ascuțimea urechii pentru a respecta liniștea. Ajuns în strană primesc un cui de scorțișoară cu atenționarea să nu îl arunc, din partea chipului ce întotdeauna nu îmi e jenă să îmi iasă în cale. Înainte de începutul predicii, doua locuri parcabile în strană se eliberează, pe care le ocup sincron printr-o parcare laterală cu spatele alături de ontologicul om bun. Cateheza slujbei mi-a propus o recapitulare a evenimentelor ce tocmai au trecut cu săptămâna; am primit-o cu neobijnuită atenție integrală. După terminarea slujbei mergând pe obijnuita cărare ce ne ducea la o aruncatură de băț, spre locul odihnei, de după biserică ne întâmpină întâi stătătorul locului de la care cerem în semn de bună purtare oficiala binecuvântare. La gustare ofer întâietate celor ce se ostenesc prezentându-se la slujdele ce își au bine stabilit locul în săptămână. La amiază, ziua si-a cerut ofranda somnului, ce părea suspect de nepotrivită cu armonia biologică ce și-a luat tributul printr-un coșmar, la locul lui, destrămat mai apoi în chip și fel prin perspestive și locuri paralele cu realitarea.
 Venise momentul zilei în care indiferent de ora schimbată, sau nu, se făcea simțită nevoia de retragerea în locul din care gândurile prind viață. Librăria părea aceiași. Printre rafturi și carți ce le ignor cu lipsă de bun simț mă îndrept spre o singură carte. Fără să ofer atentie mediului o scot, mă pun pe scaun, îmi caut semnul și continui lecturarea interesantului samurai scriitor. După câteva pagini savurate, ca printre rânduri dintr-un colț al librăriei apare fantomatic un chimono purtat de un personaj al cărții lecturate. Se dovedea a nu fi un vis, în acel loc urma sa aibă loc o ceremonie a ceaiului. După cateva momente farmecul festivității a prins viață, eleganța, respecrul și arta par a fi povestite din rândurile Șogunului. Aproape de sfârșitul demonstrației o mângăiere parcă din distanțe infantile se făcea simțită cald pe umăr, era mai mult decât mă așteptam, acest moment desăvârșea prezența simbolică a ceremoniei.

P.S. Premierele acestei zile s-au terminat cu descoperirea pe viu a tainelor din semintele bumbacului.

Un val de caldură și lumină.

Folosesc cuvinte corecte în dicționar cu o logicitare reală, slab conștientizată, 48.

 Când gândești neintenționat expui un grăunte de penibil ce ți-l asumi ca al tău pentru că tu ești cel care gândește. Toți suntem câte un pic complexați de viața care uneori preia controlul și ne trăiește fără voia noastră. Ne trăim viața legati de ancora aruncată în viitor. Când îți pui vointa spre viitor în neantul luminii ținta ta este viața asta aruncată în gunoiul smereniei veșnice, în decadența divinului înomenit. Prezent în momentul în care îmi aleg colțul minții în care îmi voi trăinici viața privesc ascunse oportunități de a deschide orizonturi noi nemărginite de concret. Întors în originea gândirii simple sunt obligat să îmi asum realitatea trecând prin aparențe stagnante în efemerul morții. Prin sine cu fericirea de a fi eu mă privesc prin ochii larg desciși de curiozitatea redescoperirii prin iluminarea colțurilor ascunse din largile profunzini lăturalnice. Amprentele cu care mă las purtat prin istoria mediată de echilibrul vieții trăite sau vii devin vizibile sub lumina rațiunii. Împart cutii identice tuturor unicilor ceși unplu cutia cu unicitatea fiecăruia. Prin multe gânduri întrupate în vorbe descarc idei de se agață de acel cuvant pe care se sprijină originea logicii. Totul asimilat într-un întuneric ce pare a fi nimic devine esența din perpectiva ce luminează volumul transcedentar.
 Evaporate, ideile se ascund în depărtarea punctului numit boltă cerească. Mă îndepărtez în ceea ce știu crezănd că ajung departe când de fapt eu am plecat la să ajung un eu mai conștient real.

 P.S. Prin triada celor ce scriu ce gândesc vezi peste ideile din spatele cuvântului.

Timpul le rezolvă pe toate.

 Privesc înalta boltă a cerului brodat cu 48 de lespezi negre.

 Evit întunericul revoltelor subconștiente ce-și vor eliberarea vindecătoare prin dovedirea conștiinței completate în timp. Insuficienta concluzie conștientizată a iertării își cere detașarea de trecutul dezmoștenit. Depărtat de prezent și spațiu dovedesc indirect schimbarea minții prin absență. Manifest logica regretelor pentru a mă asigura de lipsa eventualelor post-consecințe inconștiente. Pun deznodământ și aștept uitarea evaporată în maturitatea cauterizantă. Aștept vindecări de la sine mediate de dincolo cu regrete ce vidate de realitatea opacă își fac efectul sperat prin ascetizare. Iluzoria suferință reală a umbrelor se pitește în dezamăgiri temporare.
 Uitat în timp, îmi petrec singurătatea în beciuri darâmate pline de pământ și pietre în care îmi descopăr subteranele bune maniere. Prezent în viață, privindu-mi doar viitorul ce vine din prezent îmi caut limitele pentru a-mi descoperi dovada că sunt mulțumit de prezent.
 Din lucruri ce îmi aparțin temporar las oameni ce pot fi responsabili cu valorificarea obiectelor valorificate, iar când le găsești fără valoare descoperi bucuria de a fi al tău.
 Mă pregătesc de azi pe mâne cu bucurii ce îmi oferă pacea ca exemplu primit răspuns în liniștea din așteptarea bucuroasă a fericirii. Surprins că starea ce mi-o impun ca liniștitor are efect peste așteptările imaginate, rămân depășit de armonia cu care liniștea în care mă oblig să comunic, oferă apropiaților libertatea de a se simți pașnici în ambianța dialogului fără acccente de autoritate impusă inconștient. Când lași în timp munca înveșnicirii la dospit ca pâinea, ea va crește întreit în bucuria viselor sperate devenite realitate.

 P.S. Vreau să dau noroc cu tine! Dacă se poate... și surprinzător Moroșanu a dat noroc cu mine.

Post în gânduri.

 48 de lepădări de sine.

 Șoaptă amorțind prin iarna primăvăratică evaporată din ultima căldură a sufletului vag prin abul întunecat ca un strigăt, din fularul în țurțuri scrâșnesc un un moto de război: "ți-ajunge, mai vreau și căldură!" Din gânduri neterminate din colțul sumbru al minții izgonesc în umbra metanoiei tăcerea morbidă a ultimelor motive de a sta în genunchii rușinii. Neizgonit în sufletul liniștii mărturisite car în spate pietrele de moară în avalul vieții ce îmi cerne visele aruncate în vântul și apa tulbure.
 Printre gânduri negre ce mă inundă când tac mă oglindec în necunoștința aproapelui ce îmi oferă sinceritatea primei reacții înainte de a răspunde pe lângă vorbele de fațadă. În deznodământ acumulez tot ce îmi pot însuși ca al meu și decid să mulțumesc gândurilor împărtășite prin cuvintele oferite ca sfaturi. Descopăr indirect că în jurnal am voie să gândesc ceea ce nu am voie, în caietul de idei am voie să scriu ceea nu poate fi citit persoană catre persoană și în testament descriu ultimile dorințe de după moarte pentru a-mi extinde controlul asupra existenței fără a deține controlul realității.
 Din vorbe nespuse și gesturi nescrise post-descriu structuri de om pus la locul lui pe raza ariei mele de interes decriptiv. Descopăr oameni ce se descoperă după ce cred în motivul de ași lăsa amprenta în nisipul trecător prin iluziile oglinzilor ce-și construiesc imaginea înaintea ochiului alb. Privat de rândul aglomerat în țarcul imaginar, în care vei fi primul după mulți, observi publicitar simpla iluzie a gândului rămas doar ca o undă-n munții altor ganduri ce rămân ca prafu-n vânt. Obligat să înțeleg omul ce îmi spune ce gândesc devin indiferent față de cei ce sunt vrăjiti, supuși iluziei și înteleg ce au găndit când tot ce au crezut că știu, e mult mai mult decât ceea ce cred că a rămas în timp, și crezi ca te-a uimit cu un mai mult, poate un gând. 

P.S. Filosoful vieții catre filosoful importantului gând efemer:
-Ce te-a schimbat viața!
-Să-ți dau un ban să mai trăiești și tu!

A merita, a vrea și a descoperi ce ai.

 Cui aparțin? Că doar eu nu sunt 48, eu sunt doar unul.

 Când eram mic detestam muzica clasică pentru ca era o aglomerație haotică de bocăneli în oalele din bucătărie. Cred că eram prea neiscusit pentru a trăi aglomerația de sentimente pentru că le luam pe rând cu pauze de odihnă și masă. Acum ca dintr-un roi de albine mă retrag în firul melodic al unui instrument ce se lasă explicat sfârșindu-se prin nota cu care a început. Mă re-întorc la cel ce sunt, un mic în epicentrul sufletului în care stau ghemuit ca o neghină care emană raze de personalitate printre ocolișurile celor ce le ofer să audă o reflecție de încredere. Aparțin unei lumi în care sar cu sufletul plin de nimic din care absorb sufocanta bucurie usor de acumulat prin porii sufletului ce-și vrea lumina autodescoperirii. Pierd ceea ce nu insist să caut din indiferența cu care plec în misiunea de a-mi trăi viața sub propriul patriarhat. Descumpănit de critica pozitivă ce mi se reflectă din realitate dublată de fantasmele prin care îmi vopsesc imaginația posibilităților cu universuri paralele fictive.
 Îmi acord toată răbdarea de care sunt capabil în a lăsa deciziile pripite să-și lase timpul să treacă prin sincerități gândite mult, atât de mult încât între timp se așează o uitare ce ignoră realitatea primelor impresii mereu actuale. Prin șanse de sinceritate acută, realitatea mi se transformă în decizie definitivă, în care ca un jurământ semnat în solemnitatea momentului înveșnicit deja trecut prin fața ochilor mă incarcerează cu sentimente nefinalizate. Descopăr că din firmituri de realitate îmi aranjez festinuri regale la căre imi aștept autoinvitația la dialogul în care poveștile își au locul lor virtual.

P.S. Speranța nu moare după prima șansă.

Cu un gând mai departe de apropiere.

  Stimabile 48, cum de sunteți și de ce?

 Prin retrospescivă critică devin îngrijorat că nu sunt înțeles, revelator primesc încredere cu ajutorul celor ce văd peste limitele imaginare. Mă vindec în dungi de eul inconștienței, deși ca un egoist incurabil caut motive să fiu unic și descopăr că nu sunt unicul care găndesc cum o fac doar eu și asta mă face să mă simt mai singur. Mi-aș râde în oglindă dar involuntar reactionez doar le ceea ce gândesc fără să știu ce vreau. Prefer să fiu privit de sus ca să cunosc cele ce vreau să le fur prin care descopăr cum pot redeveni iar eu, sau cel puțin de jos pentru a mă bucura de distanța cu care mă îndepărtez de banal în singurătăți plăcute. Mă scufund în sentimente simțite din jumătăți de înțelesuri și par a descoperi din ce în ce mai mult cel ce sunt când mă reîntorc din cel ce par a fi. Dezamăgit că nu simt mai mult și mă exprim doar ca mine mă las purtat prin ce pot simți diferit în bulgărele ce mi-l rostogolesc la vale și îl numesc viață. Ca într-un dialog în care sincopat aud ca un surd doar ce vorbesc folosind receptorul pe post de sursă de idei, torn agresiv logici prin care încerc să-mi descopăr punctul de vedere. Sunt un bun ascultător doar când tac respectuos, descoperind filtre umane prin care se strecoară suflete. Liniștea ce îmi blochează gandurile brutale lasă în lumina soarelui flutri ce-și zboară decorul spiritual. Ca într-o criză nu sunt multumit de ceea ce pot și mă întind dincolo de limitele native și mă trezesc la un concert cu intrare liberă la care particip din hol ascultând prin ușa întredeschisă o numarătoare de sentimente înșirate pe portativul firii umane.

P.S. În contradicții de adevăr descopăr truda de a ieși din fals.

Îmi așez cravata, mă ridic și plec.

  48 aparține unui singur infinit.

  Copacule! Ți-a spulberat vântul ultima strajă, și e abia primăvară. Ai învațat să îți depășeștii limitele dincolo de capacitățile voinței umane. Barierele ce te fac mai puternic decât cel ce traversează drumuri de relaxare prin intersecția luminată verde, mi-s încă puțin descrise. Conturez impulsuri ce îmi oferă șansa sincerității tempotare. Demn și pricăjit îmi aleg teatrala față atonată alături de caracterului ce stârnește comicul impersonal. Răbdarea în timpul și spațiul fără volum din centrul mulțimii impersonale creează ambient neguros celor ce-și comunică personalitate prin ideea unei sincerității petrecute spațiul limitat al tăcerii.
 Lupt în gol cu zicale închise precum: "a nu știi" și "trebuie" determinat spre a-mi asuma neștiința și lipsurile bandajate cu idei trecătoare. Mult prea odihnit și relaxat la maxim descopăr lenea pură prin plimbări agale dintr-o parte în alta a fașei prea mici și încânlite.
 Dovada trecutului ce mult a biruit gerul troienelor, cade cu reculegere la adierea vântului fioros al regenerării. Din vărful plopului a vegeat ca o stea sfidând prăvălirea vieții în pietrificarea pură a albelor cristale ce au căzut peste natura ce mocnea retrasă în cochilia originii ciclice. Morbida tăcere din viața ce a vrut să înfrunte spiritul efemer al verdelui veșnic actualizat în timpul nemilos pândeste așteptarea. Ca pedepsă și-a tăit moartea cu toată suflarea în irespirabila iarnă spre întâmpinarea noilor veniți în vrednica de trăit viață. Ca un sunet de toacă lovită de bulgări mari din fulgi purtati de viscol prin ecouri albe pierdute surd în vânt își cânta vremelnica suferință vestitoare a căldurii ce îmbrațișează matern bobocii florilor cu farmecul speranțelor.

P.S. O frunză în prima creagă din cer a copacului.

Speranță supra-umană

  Zeci de mii,48 de elefanți se legănau pe o pânză de păianjen.

  Introspectiv caut locuri de umplut cu pozitiv prin care inund îmbibatele cu aer ușor, speranțe ce-și așteaptă impulsul ideii de mai bine. Reculeg începuturi spirituale ce s-au scufundat prin crusta blindată a unui suflet inconștient de natura lui regeneragilă cu momentele de liniște pașnică. Prin fantasme caut exagerate solutii la naivele greutăți ce sar din subconștient în fața vieții ce ignoră regretul și se sting în nimicul vrednic de sentimentalizat. Câstig libertăți din fiecare particulă de aer ce se strecoară prin sângele zburdalnic al naturii primăvăratice. Cu soarta privită dinspre veșnicie încerc să îmi re-simt gândul trecător prin veselia indestructibilă ce sfidează neputința logicii. Prin curcubee geometrice întrevăd incolore vise ce plutesc în orizontul inimaginabil împărtășindu-mi din relaxarea lor calmă ca din izvor de munte. Precum siguranța unui fulger trec dincolo de logica parfumului din flori spre strigătul din bucuria copiilor ce se nasc inconștienți de suflet, scop sau puritate. Inplodez răzbunător cu seriozitate tranșantă când trec peste bucurii efemere ce sting lumini din voința mugurilor milenari și ascult sclipiri de cristal ce strigă din cochilia nedumeririi sufocante.
  Revoltat până la refuzul răbdării caut sentimente ce ontologic deschit ochii umanității împartășite semenilor. Presar prin pașii sonori conturați în istorie de naivități supraumane stări de spirit desprinse de realitate. Alergând singur prin universul deznădăjduit refuz să mă încarc cu lipsa de speranță ce o descopăr pe umerii înfrigurați ai bătrânilor adolescenți. În redescoperiri experimentale caut statornicia vieții calme prin greutățile aparentizate de lipsa de atenție. Eliberat de slăbiciunile umbrelor brutale plimb cu tupeu de rang înalt preconcepții prin fața oglinzilor.

P.S. Devin din ce n ce mai imun la răbdare, privind fapte culpabile.

Răsărit orizontal.

 48 de neclarități în privința binelui lăudabil și al răului culpabil.

 Când toate sunt pe dos se observă normalitatea. Poate în mintea omului și în afara ei se întâmplă la fel, poate că da poate că nu, numai unul știe. Mă feresc să descopăr cele sfinte pentru că nu mi le însușesc. Știu doar că în momente critice storc din mine fapte bune ca dintr-o cârpă plină de praf. Promit lucruri depline și le îndeplinesc pe jumătate, restul le las în voia conștiinței. Curiozitatea și răbdarea stau alături ca după-amiaza și roua, așa descopăr responsabilități într-o lume care o cunosc găsită în toiul nopții sau într-un timpu al sfințeniei. Uimit până la refuz de cele înale sau limitat până la nimic de cele fără conștiință alerg dezechilibrat spre un unic sfârșit, cu speranța privind în sus. Descopăr prin ce simt că vreau să duc o viață simplă și mă îndrept spre una ce din greu o duc la scop. Omul este om atât timp cât umanitatea îi este comunicată din conștiința vie. Prin reguli simple mă oblig la gânduri pozitive primite spre interior.
  Azi am răbufnit din pașnica răbdare. Nimic nu stă liniștitor în revolta dinspre autocontrolul încarcerat în practici de schimbări a minții. Ultimul pas în loc spre viața veșnică mă duce dinspre ceea ce îmi dovedesc la ceea ce merită dobândit. Cu calm aștept schimbările din viitor pe lângă care trec. Îmi amân liniștea vieții în prezentul pe care mi-l descopăr ca al meu. Cu răbdarea din munca celeștilor ontologici ce îi martirizez încerc să mâ desprind de cuib prin zbor.

P.S. Printre raze de umbră spre izvorul luminii.

O postare pe zi.

  Cine dorește să posteze un articol pe această pagină de blog și nu au blog personal sau au blog și doresc să își promoveze articolul prin această pagină sunt bineveniți.
  Poți trimite articolul tău pe adresa de email neaguvalentin48@ymail.com, alături de câteva detalii personale și o imagine artistică (cine dorește).
 Alături de titlul articolului tău va apare numele tău real sau un pseudonim.

Logica inumană a războiului cu sinele.

 Deplin descopăr 48-tul încâlcit prin cărări lăturalnice.

 Așa ceva nu am mai văzut, piedici în viață sau pronii divine prin necaz mă împing pe calea ce pare a fericirii. Însălbăticit în proriile puteri ce mă leșină la pământ și de la pământ în șanț, drum ce duce la mormântul negru cu pași repezi. Ne vor ataca din tot împrejurul din dreptul în care nesiguranța ne stăpânește. Ei sunt cu noi până când își vor da seama că noi ca invitați în viață refuzăm neliniștea prin grabnica întoarcere la singurătatea din treime. Glasuri, din lumina ce o privesc cu ochii larg închiși îmi spun că lupta e în toi, dar răzoiul e cu mine însumi, un eu mai mult sau mai puțin puternic. Și totuși, cum câștig, când eu doar cad și sper ca cei apropiați să scape din războiul în care lupt cu capul în pământ. Și totuși, întreg, ridic privirea în dreptul orizontului și văd pacea ilogicii încăierări ce s-a retras în inexistența îngrădită de abisul inconștient.
 În necunoscuta prezență a unui aproape străin mergem pas la pas, un pic, fugind de voințe nepotrivite împărtășirii amicale. Secat pâna la refuz de puterile vremelniciei, vrednic sunt robirii robilor iertării. Supus drumurilor fericirii în care viața licărește la necazuri ca o lumanare în vânt, descopăr că ceea ce vreau este ceea ce nu simt. Deznodând rațional întâmplări ce se supun iraționalului îmi dau seama de logica cu care simplu trec peste greutățile timpurii.

P.S. Simple detalii ce-și reflectă umbra în mijlocul luminii.

Să fii cine ești, să vrei ceea ce poți

Rămân tot eul ce mă schimb în cel ce sunt, 48.

 Mințile limpezi se adună lângă ape line pentru a gândi clar, gândurile tulburi caută munții ce împart cerul cu statornicie în granițe umblate prin cărări din rugăciuni. În inamic descopăr cel mai bun prieten prin sinceritatea lui tranșantă. Văd vremea trecând fără rost iar eu îmi câștig efemerul timpului cu o viteză de un zâmbet pe secundă. Ca un fost împuținat al păcatului stau sec lipsit de dialog divin în cautarea unui vas ales de care sunt nevrednic. Cu o logicitate compromisă mă oglindesc în aproapele reflectat în golul în care descopăr ceva ce mă reprezintă. Privind spre orizont cu ocii-nchiși îmi prostesc inima să bată iubind lumina caldă a apusului din primele raze ale soarelui din diminețile iluzorii. Ocazional sunt sigur pe necesitățile ce îmi sunt vitale pentru normalitate.Conștient de veșnicia lumii prin care trec până voi da colțul din lumea ce într-un sfârșit inevitabil vine. Trec prin viață evitând micile momente de mare importanță...
 Profit de ocazia scurtului articol și trimit cele mai mari și calde mulțumiri îmbrățișate mămicii mele care mult muncește pentru dragii ei copii. Un La mulți ani! Mămicilor din toată lumea. O primăvară frumoasă, rodnică precum toată natura care revine la viață.

P.S. Spor și ajutor de la Domnul.

Din vrute și nevrute

 Gândește-te la un număr. 48?

 Viitorul are multe căi: cele pe care te antrenezi să umbli ca și cum ai ara pământul vieții tale, cele pe care le urmezi pentru că sunt bătătorite de altul și cele pe care le poți urma datorită calităților tale. Ultima parte aș alege-o și eu pentru că toate vin de la sine și munca depusă este o bucurie dobândită din exercițiu. Profit de simplitatea muncii și aștept sfărșitul ca să treacă ca să îmi ofere timpul rămas ce va veni. Privesc eșecul ca pe o pronie divină peste cele ce vor să se succeadă logic. Las ignorant porți deschise spre trecut ce mă amână din viitorul apropiat, mult așteptat. Calc prin promisiuni false de viață ce se vor păstrate temporar prin caracterul greu indefinit. Ca să vrei ceea ce poți si să decizi ceea ce știi că nu știi încă din cele ce vrei să faci îți trebuie o mare lipsă de caracter, sau de voință, sau sunt doar indecis. Între a face ceea ce pot ceea ce vreau și ceea ce îmi doresc se află un spațiu de timp în care aștept. Decid să mă rostogolesc în realitate. Sunt în momentul în care munca pentru viață începe. Mai ramâne un pentru ce, pentru cine și cât timp. Acum cel de sus cu mila, cel de sus cu scopul și cu timpul. Sau poate cer prea mult? Poate nu cer destul, aștept să iau doar tot ce pot. Tot ce-mi trebuie este linistea zilei și putin post în stomac, restul poate să vină de la sine.

P.S. Trag după mine viața ca un sac gol plin de griji.

Portretul amurgului

 O să mă doară capul, mă leg la cap cu 48 de noduri...

 Viața are un motiv palpabil să fie trăită, eu sunt doar vesel să o trăiesc. Teoretic, dezlegat de post-traumele cercetărilor din domeniul cunoașterii a sosit momentul să iau valul cu mine și să mă las dus în liniștea chircită a odihnei. Prudent, înțeles din prime impresii lăsate ca definiții inițial fictive plec pe lângă drum. De la nivelul din jos unde stau, ca pietrele aruncate în sus ce vor să zboare dar cad greoi și se întorc departe pe pământ. Mă pui la locul meu, nu sunt de-acolo eu sunt mic din cel ce sunt și tind să mai rămân. Ca un apus ce grandios imaginat e doar un punct privit cu lupa. Ca o secundă îmi e frică să fiu mic sau mare sau să dezamăgesc sau să înșel aparențe iluzorii.
 Ca un dezamăgit mă las uimit de ceea ce-i lăsat să mă uimească și stau un pic posomorăt de vremea ce inevitabil vrea să crească din moarte la viață. Sunt singur, sau nu sunt destul, să fiu, ceea ce vreu să fiu. Complet sau incomplet mă simt destul și-atât. Prea mult alerg spre cum am fost și vreau să fiu mai bun ca mâine. Când scriu leg litere cu laț legat de mâini ce curg de la izvor în aer, ei bine, acum, nu scriu, eu doar tastez în gol. Mai am pân la sfârșit destul cât să termin de zis puținul din nimic. Să mai ajung la cel ce-am fost, am fost nimic, ce pur și simplu se ascultă când a spus ce vrea să lase-n non-valoare totul sau nimic. A inventa înseamna a găndi, eu nu găndesc eu încerc să imit ce vreau să zic.

 Aleg frumosul din caracter sau caracterul din frumos?

Ca adormitul pe cărți

 În statistici stau pe locul 48 la tras chilul viteză, pe glob.

 Deocamdată nu sunt aici, poate mă găsesc în altă parte. În timp ce merg tiptil înapoi spre moarte descopăr că pentru a escalada munții din orizont este necesar antrenamentul fizic și intelectual. Spațiul filosofic în care m-am scăldat în ultimele perioade educațonanale mi-au dat de înțeles că ceea ce fac merită timpul ce valorifică munca. Un fel de somn în bibliotecă, adică acel sentiment când ești mulțumit că ești înconjurat de știință ca si cum ai fi asumat-o deja, și tragi un pui de somn strasnic pentru că aici nimeni nu îți răscolește gândurile pentru că datoria ta e să le cauți pe ale altora.
 Când eram mic poveștile de la gradiniță erau înteresante pentru că faceau timpul să treacă mai repede și mai aflai ce fac caprele pe la țară. Dar nu se comparau cu câte vrute și nevrute îmi putea debita mintea mai ales când eu eram personajul principal care întotdeauna învingea sau devenea bogat din senin. Asta e partea cunoscută a copilăriei, partea necunoscută se află în spatele unei întrebări: "De ce plângi?". Nu eu, care am refuzat plânsul de la o vârstă fragedă. Îl foloseam pentru a-mi dramatiza nevoile copilăriei, din respectul față de demnitatea umană care nu merită să se coboare la cerșitul milei cu lacrimi. Preferem onoarea din spatele uitării. Ce mi se părea mai nesănătos, era suferința exagerată cu lacrimi și strofocări pentru ceva ca: lipsa părintilor care au plecat la cumpărături. Mi se părea o boală cu un singur tratament: afectiunea unui părinte. Nu prea îmi păsa de atentie sau dialogul afectiv cu cineva, poate de aceea eram cuminte, dar apreciam sentimentul de a fi acolo cănd am nevoie. Precum Bursuc: un dulău mare și negru care nu vorbea dar venea când îl strigai, chiar dacă nu știai unde este. L-am văzut luptându-se o cu un câine din cartier, care se dădea prea mare. A fost o lută strașnică. Toți câinii erau adunați în jurul lor, iar ei, se băteau în două picioare, ca oamenii, era o gălăgie de la trat, asurzitoare, și nu mi-am dat seama că stau doar la câțiva metri de ei fără frică pentru că știam că va învinge cățelul meu. Nu am văzut sfărșitul luptei dar Bursuc a ieșit din luptă cu o nară ruptă cănd l-am vazut plimbandu-se în alte zile.

P.S. Prin amintiri ce sunt acum, mereu în mintea mea.

Amicul universului

În sfarșit un om în fața căruia fac 48 de metanii și cu mâna pe inimă rostesc: "Sfaturile tale îmi sunt de folos".

 Acesta este un elogiu fratelui duhovnicesc. Nu vreau să îți dai seama că scriu despre tine dar deja știi.
 Sincer, vorbesti mult. Dar cel mai important lucru e că de fiecare dată când cădeam pe gânduri sau mă împiedicam și îmi pierdeam concentrarea îmi părea rău că am pierdut cuvinte importante pentru viață ca aerul pentru plămâni. Eram într-un film de suspans, și suspansul era să descopăr în ce sertăraș păstrez cuvintele cu folos practic.
  Un interviu în direct, filmat într-o seară linistită pe aleile Iașului. Înca nu am descoperit care sunt originile intelecrualității romanului dar tu le-ai moștenit toată chintesența. Cred că acei caței se simțeau protejați de siguranța cu dare îti urmezi drumul, și spuneau în mintea lor: "Oau, un om, să îl urmărim ca pe un filosof atenian prin grădinile ideilor" de fapt asta spuneam eu ei poate vroiau o companie placută. Nu știu cum reziști în mintea ta, dar cred că te distrezi fain când știi că ai o treabă de făcut și tu o termii doar din reflexele caracterului. Puteam dezbate și un subiect ce mă privea personal în relația cu o fată, și știu sigur că ai să îmi dai sfaturi de folos. Dar eu sunt cam înprăstiat și fără cap când vine vorba, și pe subiectul ăsta încă mai am probleme de rezolvat cu Duhovnicul.
 În mare, dacă nu era frig eu stateam până la răsăritul soarelui, atunci chiar că era o mică plimbare vrednică de reprodus într-un roman.

P.S. Sper să ne vedem pe la sediu ca să îi luminezi pe voluntari să vadă partea bună a paharului.

Întrebare fără semn de punctuație

 Surprins de un cutremur de 4,8 pe scara raiului.

  În pași de dans imaginați în modelele din covor sunt pregatit prin abținere de la voință de ultimele cuvinte ce ne țin la distanță. Mă las prins în lațul idioritmic pentru a sta alături de momeala înveșnicită, eliberatoare. Indiscret pașesc barbar în contra timp nerăbdator de a-mi rasplati imaginația cu o realitate ce sparge granițele așteptărilor. Mai mult de cât perfect, planul, trece prin desăvârșire dar săvârșitndu-se mă aduce cu picioarele pe pământ din marele mic vis real. Uimit de univers în care mă scald ca un uriaș iar gândul îmi rămâne în prezent uitând trecutul, încetând să viseze viitorul conștient de valoarea transcendentă a prezentului. Aștept răspunsuri revelate prin șfinți la întrebări ce caută doar un afirmativ de o sinceritate rece. Caut să îmi reînvii sufletul blestemat de fantome cu singurătatea pașilor din nisipul deșertului însetat de simetria jumătăților. Deschid idei spre un dincolo ce se lasă definit de totul și nimic. Accept retrăiri ce caută lumina strigată în gura mare trecută prin șapte lumini de candele din baza curcubeului. În tandem involuntar uit ce vreau să spun și mă recunosc în orizontul ce mi se așterne în față înspre mine și dinspre mine aflându-mă ca un punct în afara vectorilor admir dorința de mântuire prin aproapele ca o veșnică rugă. Stau pe loc în prezent, mergand grăbit și împresurat spre viitorul static. Fulgerat din varful capului până în calcâi de lumina insuportabila ochiului, observ, că sufletul este prea inădușit de pacat să se aprindă doar cu o simplă scânteie.

P.S. Aștept nerăbdător nemurirea morții.

Hai să ne cunoaștem...

Decret de sinceritate în 48 de puncte.

-Speranțele te duc până dincolo de munți și văi. Când ai ajuns amintește-ți că drumul a fost ușur cu ajutorul speranțelor.
-Viața e ușoară, să o trăiești e mai greu.
-O veste o poți primii în multe feluri, cea mai binevenită este vestea primită adecvat, oricât de rea ar fi.
-Poți fi un exempu negativ în orice situație, important e să acepți că ești un exemplu.
-Dorește-ți multe, viața le va alege pe cele care îți trebuie.
-Fratele tău te ajută chiar și când munca ta îl rănește.
-Ești capabil să faci multe, tu trebuie să realizezi cât de simplu este să le faci pe cele care îți folosesc.
-Bucură-te de bucuria cu care dusmanul tău zâmbește la necazurile tale pentru că ai reușit să faci un om fericit.
-Amintește-ți de optimismul bucuriilor în momentele grele pentru a te pregăti să fii fericit.
-Gândește-te la supărările greutăților în cele mai fericite momente pentru a conștientiza cât de mare este bucuria.
-Acceptă blestemele vieții pentru că viața vine dinspre trecut și toate le binecuvintezi prin muncă.
-Tăcerea împacă oamenii înainte de a începe cearta.
-Învață să asculți pentru că nu ești singurul care gândește de pe pământ.
-Caută contravaloarea necazurilor în bucurii și vrednicia fericirilor în care te bucuri.
-Primește înjosirea apropiaților pentru că nimeni nu te face neom, neom devii crezând că ei sunt mai neoameni ca tine.
-Omul înșeală aparențele când nu își face cunoscute puterile.
-Acceptă doar laudele care descriu ceea ce ai facut nu cele pe care le vei face.
-Diferența bună dintre dușmanul prefăcut și dușmanul real este că unul îți vrea suferința și altul inexistența.
-E bine să ai un plan de rezerva care te ține pe drumul cel bun fără să scimbe rezultatul misiunii.
-Un prieten adevărat nu te obligă să te bucuri cu el dar te împovărează cu greutățile lui.
-Termenul limită este momentul cănd tu ești deja în planul de rezervă.
-Bucură-te că ai timp să trăiești și că traiești pentru a fi fericit peste timp.
-Ești protejat de încrederea cu care adversarul nu știe ca te poate învinge.
-Acceptă smerenia cu care primești milostivire refuză smerenia care o așteaptă.

P.S.  Contrazi-mă cu ceea ce crezi și vei dubla sfaturile care le pui în practică.

Rău inutil.

  O foaie A4 și un bidon de 1,8 litri.

  Prin hieroglife criptate de secrete las rândurile unei istorii paralele să curgă printre rânduri. Un om ar spune "ca de vis", nimic real, nimic adevărat. Dacă aș visa realitatea ce mi-o doresc ea poate deveni reală, visul ar părea un basm, um basm imaginat frumos cu mituri de sfinte suflete în așteptări, lângă izvoare, de zburători fictivi cu trup din fum tomnatic.
În vremuri ce au trecut mă dizolv în eul negativ ca să nu mai sufăr după cel ce sunt. Visez frumos cu ochii deschiși alături de cine e prea naiv să creadă realitatea pe care o car doar cu voința naivei imaginații. Implodez de bucurie la întâlnirea noilor motive de a-mi crea povești fără sfârșit. Din timp mă razgândesc să pun sfârsitul întâmplător. Responsabilitatea asumată o realizez prin prezența cu tupeu a lipsei de plan dusă până la capăt în tăcerea auto-eliberatoare.
 Ca un păgân ce se întoarce împotriva firii creez fantasme de care trebuie să fug pentru a mă îndepărta de alte suferințe mult mai mici, regula este să fug din ce în ce mai tare de coșmarurile din ce în ce mai reale.
 Sunt sincer în dialogul în care tac având puține de spus din punctul propriu de vedere. Bucuriile mele ce le pot oferi pe gratis vin și pleacă, și durează atăt de puțin încât efemerul este ca praful în vânt, ești vesel atât de puțin încât siguranța realității pare praf în ochi.

P.S. Dacă blesteamă cineva un personaj fictiv căruia îi declară dușmănia, mai are efect blestemul?

Mai simpu...

  Salut, sunt vali sau 48 de ore, mai pe scurt două zile nedormite.
  Cunosc o mulțime de oameni dintre care 48 sunt eu. Astăzi am salvat o fată de la un dialog nedorit, cu mine. Mă transform în ceea ce îmi doresc să devin și rămân cel ce sunt, cu cât sunt mai sigur pe mine cu atât devin mai insociabil. Cu cât îmi văd viitorul mai clar cu atât simt că privesc moartea în ochi apropiindu-se sfidător. Inconștiența cu care trăiesc clipa creează iluzia de atemporalitate temporară iar realitatea îmi oferă prezentul imaginat.
 Când mă plictisesc de peisajul înconjurator fug încet fară să vreau, haihui în liniștea călătoare. Am nevoie de tăcerea mea ca de o regulă sfântă pentru a oferi apropiaților sufletești libertatea mult meritată de a-i lăsa să îi cunosc, înâi tăcerea mea apoi cunoașterea și mai apoi dialogul în sinceritate desăvârșită.
 Să vorbim despre altceva...
 A fost o dată un copil foarte supărat pe sufletul lui întunecat de păcate și într-o zi s-a certat foarte tare cu apropiații săi încât ura părea fără leac. Cu mintea rătăcită s-a retras în grădină pe marginea unui deal înalt ce se ridica impunător deasupra unei văi întinse și frumoase dar măreția câmpiei îl înfuria și mai tare. Atunci s-a așezat în șezut și cu capul în pământ a început să privească o floare galbenă înaltă de câțiva centinetri nu mai mare de un vârf de deget mic; și s-a întrebat: "Dacă floarea asta atât de mică este așa de vesela de ce marele meu suflet, care nici măcar nu se vede este plin de ură de nevindecat". Atunci copilul și-a adus aminte de pământ, de soare, de anotimpuri și vremelnicia plantelor, de stele și lună și apoi s-a gândit la cine le-a creat pe toate și că acel Cineva varsă la fel de multă iubire în el cât varsă și în marile creații ce au un rol mult mai mare decât al lui în univers și atunci a înteles că sufletul lui nu este ură ci un vas prin care se tranferă iubire, aproapelui.

  P.S.Sunt mai bucuros astăzi decât de obicei.

Aleg dintre a fi sau a nu fi.

Sună telefonu!
Răspund vesel de exagerata bucurie cu care mi-a bombardat viața în ultimele zile.
-Bună alo...
În ultimul timp numerele necunoscute mă încăntă nu refuz niciodată o nouă prietenie.
-No alo!
Accentul m-a împietrit, era un baiat și asta întotdeauna sună rău.

   "Știi cum râde Dumnezeu de planurile oamenilor?" mă întreabă un coleg de facultate, fără să îi răspund îmi oferă și replica "Pe burtă". Cea mai seacă glumă auzită vreodată și tot o dată brutal de reală. Se aplică pe motoul meu în viață ca un lightmotiv. Când viața îți dă un coș plin de motive de a trăi fericit, trebuie să iei în considerare două variante și două soluții:
-ți se oferă tot ca să ai ce să ți se ceară înapoi cu dobăndă pentru că cineva se pregătește să ți-o tragă pe la spate.(iar eu ca un naiv iau tot ce mi se oferă)
-poți trăi fericit dar nimeni nu îti spune că o să fie ușor și trebuie să lupti cu tot arsenalul pentru ce îti dorești cu adevărat.
Iar soluțiile pe care, dacă ești inteligent le iei în considerare înainte de jocul de șah cu viața când tu începi doar cu un rege și un pion, sunt:
 (tu ești pionul)
-fugi pentru că e prea real să fie adevărat și cred că sunt sigur că visezi.
-toate bucuriile au o contra valoare care ridică autenticitatea trăirii la puterea cu care nu te dai bătut.
  Deciziile de durată temporară, cu efect necunoscut, m-au învățat să fac prostii, în viață, atât timp cât îmi pot asuma responsabilitatea singur.
   Azi mi s-a dovedit palpabil că rău cu rău nu iese bine ca în regulile fizicii. Ai dreptul să nu mă crezi când îti spun că nu sunt vesel din întâmplare ci de nevoia de aer din reflexia ce se întoarce înapoi.

P.S. Cum ieși din închisoare? Cu calm și rugăciune.

Un punct nevăzător de vedere.

Sunt un personaj fictiv în 48 se stări.

 Prin ignoranță modelez caracterul persoanelor ce le cunosc prin vocea fluctuațiilor din suflet neavând onoarea palpabilă de a pune chip fizic firii. Orcine mi se prezintă ca încarnare făra prezență rămâne să îmi ofere memorabila existență ce o rețin prin analogii ontologice adăugate fizicului. Prefer un text profund fără diacritice contra unor cuvinte frumoase cu mesaj inexistent. Melodios ascunzișurile gesturilor pun semne de punctuație ce scot la iveală părticele din spirit. Las acel strigăt să apună în căcerea din tăcere. Ofer spre revolta mulțimii lacome de sănge vinovat adevăr pur. Caut motivele sfinte în care egoist șoptesc strident înspre orizontul gol întunecat de neputință. Aflu ce nu sunt, descopăr ce sunt din priviri aprobatoare ce abandonează ceva prezent ce vrea să fie numit fără nume. Acel ce te știu din ceea ce vorbim fără să-ți știu chipul, te caut tiptil prin păpuși neaprobate de suflet.
  Cu imagini diafilmice descopăr povești fără sonor din care luminile tăcute îmi traduc sentimente neidentificate. Citesc o piesă de teatru dintr-un trup nelocuit de actorii ce teatral joacă regulile primei impresii vital atribuite. Regizoral învii în tine povești milenare dirijându-ți meticulos locul în raftul cunoștințelor apropiate. Ca un copil descarc din vârful zidului căramizile copilăriei ce suspină alungate din regresul speranțelor meritate. Ca un disperat alerg după chipul tău fictiv imaginat în care sper ca ai crescut.
  Imagini cu ceea ce învăț să știu, privesc nevredric clerical. Plec de la suflet spre chip, ca un precaut notoriu pășesc pe dos în ascensiunea cunoașterii. Aprob în contract nescris tragica amiciție ce cheamă spre dincolo de care am pășit prin piedicile din care sunt căzut. Prescriu post-scrise structuri de oamenin, nevăzute de lumina soarelui în care cel de prea sus providează libertatea de a alege binele. Privesc umbre pe dvera legii, aștept dincolo de chipul necunoscut aprobarea cunoașterii. Ca doi străini ne reâmprietenim întâlniți de demult pentru a ne vedea dincolo de umbra materiei.

P.S. Vesel trans-trecut, iartă-mi ignorața pe care te superi.

Ce-i cu mine!

 În starea de extaz vidic 48.

 O deșărtare a fumului lipit de hornul din suflet este cel mai bun tratament contra neliniștii. Acum, cel mai greu este să mă decid dacă lepăd cele infim mici care sunt nesemnificative când de fapt stau la temelia greului uragan întunecat din jurul sinelui singuratic, sau dacă le cern pe cele care îmi umbresc transprența sufletului cu negura întunecată ce îmi încălzeste putrezicunea rușinilor.
 Acum, după ce mi-am dezlegat nodurile conștiintei ce mă împiedicau să merg drept înainte calc tiptil pentru că nu sunt antrenat în cele ce-s ușoare. Îmi dau seama cu greu că unele obijnuințe și tradiții erau strigăte line din mocirla ce mă cuprindea până peste minte. Simplele scânteieri de lumină erau proaspete guri de aer ce mă sufocau și-mi puneau mintea într-o căutare alertă a ferestrei. Sminteala rămâne, cercetez necunoscutul pentu un început rezistent fluctuațiilor sentimentale.
 Revoltele fără origini mă baricadează în eul plin de nimic. Scopul trăirii îmi este să fiu cel ce comunică trans-uman folosind dialogul inter-uman. Cu nostalgie mă prezint ca cel ce vrea să fie originea liniștii din camera singuratică în care se îmbulzesc străini anonimi. Îmi doresc liniștea comunicată dar exprim egoismul comunicării prin egalitate. Aceste personalități se contrazic cu argumente primitive și mă trezesc în reallitatea în care îmi dorm visele ignorând trecerea timpului. Între a vrea ce văd și a ști ce vreau se află un gol de caracter ce pendulează între entități opuse. Indiferent de consecințele realității mă pitesc ghemuit în centrul indeciziilor. Sunt cu rezervorul gol de viață, până și stresul nu mai are resurse de a fi prezent. Sunt chill pe stand-by și îmi înșel aparențele conștient de lipsa lor.

 P.S. În stare de post-traumă după sesiune.

Armonie asimetrică.

Stavila fictivă, 48 reprovoacă involuntar mintea.

 Sporesc pripit în ceea ce fac din obijnuință dar dezamăgesc prin fantasme ce ripostează de sub preș. Când trec cu ignoranță peste piedicile periculoase din asfaltul neted urc spre terenul stâncos al îndoielilor. Aici grijulii se acund în față, arât de în față încât conștiința preaprobă experiența practicii transcrisă în teorie. O scurtătură mă trece la nivelul următor dar imaturitatea dobândită mă inchide în camera cu tavan sferic și stau pe podea în coltul în care mintea îmi sedimentează subânțelesurile capcanelor nedeșărtate de momeală. Prin decizii aleatorii mă supun unei organizări tiranice.
 Maturizarea mă forțează să scriu citeț peste gropile lăsate în foaie de radiera cu nisip. Involuntar greșesc cu o încăpațânarea ce nu răspunde la antidotul idioritmic. Cu ferocitate subtilă îmi jalonez voința cu sfaturi ce mă ghidează în sens opus. Paralel cu destinația mi se șoptește insistent că mă aflu pe reconfigurarea traseului. Aflându-mă pe drumul cel bun rup monotonia și virez brusc în necunoscut de dragul redescoperirii. Pașii sincopați îmi pierd ritmul vieții. Mă retrag împins în afara ringului de plantat vise inutile. Planurile de rezervă îmi sunt cărări luminate orbitor de golul din capăt. Strivesc vise călcând în gol pe scări ce mă pregătesc sa nu le mai alerg. Caut muze pe pereți zburători descopăr patimi nesfințite ce-mi intunecă scopul simplu.
Caut strivit în gol de dorinție scandalizate în infern fară dept de a trece prin poarta railui. Interzis sensului meu de mers înainte, la dreapta, doar scopul credinței mă scapă de golul de a nu avea ce face. Primesc alegeri de neales obijnuindu-mă cu ideea că sunt slab de influețat.

P.S. Cu tupeu mușamalizat regret pașii inapoi.

Sunt mai nebun ca tine!

Nu-i nimic eu sunt mic și mă cheamă polonic, prescurtat 48.

 Mă pun în gardă și pornesc ofensa smereniei. Cu demnitatea sub pământ aud cum mi se dezgroapă morții, un contra atac ar dovedi eficiența subjugării. Refuz ura conta urii pentru ca detest razboiul și dacă intri în razboi acesta iese plin de sânge ori se împarte frica morții. În lupta diplomatică se aruncă trei feluri de propuneri: o propunere goală ce dizolva tratativele eficient, un raspuns lingușitor acceptând situația jignitoare, și preferata mea: o contra-propunere ce dezintegrează josnicul motiv al dovedirii superiorității și transformă disputa degradantă propulsându-o la un nivel inacceptabil ce transcede normalitatea egalității dintre un învins și un învingător. Descumpănit adversarul nu știe dacă să se simtă jignit de nivelui cu care i s-a răspuns sau să se considere învingator datorită nivelului de la care i s-a răspuns. Și sfârșitul abia începe pentru ca el are dreptul la replică având mingea în terenul dialogului dar răspunsul ce se obligă a fi dat îl pune în postura de a juca pe teren minat, sigura decizie înteleaptă fiind un armisrițiu de reculegere.
  De fapt sunt un om super-pașnic și găsesc certurile o căutare disperată de armonie la care prefer să răspund pozitiv indiferent de preț. De obicei preântâmpin divergențele cu soluții ce armonizează deznodământul într-o amiciție desăvărșită. Dacă mă gândesc mai bine chiar dacă aproape de fiecare dată disputele pleacă din dreptul meu, cei mai buni prieteni de suflet îi am pentru că ne-am testat limitele sincerității până aproape de ură.

P.S. Cu cei care sar fripți din senin e mai greu, ce bine că știu să fierb.

"Puțintică rabdare" Vă rog!

 Un pic până la rai, 48.

  Ce tot stai la coada păcatelor pe scara raiului. Rupe rândurile patimilor și împinge-te cu forţă în față, nu vezi cum se îngrămadesc babele din titan la mântuire, bagă-te și tu pentru că ești "Încă tânăr Doamne, tânăr!".
Să îl lăsam pe Caragiale să se zvârcolească în mormânt liniștit și să ne ocupăm de problemele noastre.
   Eu la vârsta memorabilă ce mi-o impun: ba prea tânăr, ba prea bătrân, accept sfaturi ce-mi susţin nebuniile Cei ce îmi dau sfaturi de genul: "trebuie să te schimbi! Că mă faci de ruşine" sau "maturizează-te că viaţa e grea" ori "nu poţi lua decizii aşa pripite fii mai atent" aceste sfaturi prieteneşti le consider duşmănoase poate au un scop sincer, constructiv la suprafață sunt distructive oprindu-mi tiptila intro-evoluţie. Am decis în ultimele zile să îmi pun inima să bată simţind cu mai puţina ignoranţă, frică sau discreţie. Mi-am îmbibat mintea ce se află în constant război cu pufoşenia inimii şi am descoperit că raţiunea devine un difuz organizat în constantă evaporare ce dansează în paşi de tic-tac fără un scop concret de a participa în timp. Şi mi-am zis: "cred că esti destul de rezistent la frig să ai răbdarea să rezişti ruşinii de a fi mai mult decât normal". Şi sunt plecat să îmi asum acel onor cu mult tupeu lângă bun simţ să fiu acel ce-am fost acum, acel mai mult decât nebun în nici un caz un trecător.

P.S. Toţi cred că sfinxul e o pasăre, eu cred că e o fată.

Copil imatur.

Inevitabil ajungi mare, 48...

Ca un copil fricos mă refugiez în îmbrățișări călduroase. Caut victime cărora să le reamintesc bucuria de a fi copil. Riscul meseriei de a fi copil este să îți uți identitatea de om matur. Naivitatea patologică ce odinioară lumina ipocrizia maturității te transformă în om incomplet. Deși copii aduc rezolvări tuturor problemelor mature ei fac acest lucrul dintr-o juvenilă maturitate iar dacă un om în toată firea devine un matur juvenil seriozitatea lui va fi întâmpinată de lipsă de credibilitaate.
Când eram copil îmi doream sa fiu un om mare care se plimbă indiferent și fără griji pe strazi umbrite răcoros și verde. Acum cu așteptarea copilului săvârșită, plimbările le am la fiecare pas dar am omis un mic detaliu... Acel copil neîmblânzit de regulile maturilor, ce vroia să dovedească în timpul acestor plimbări? Această enigmă mă obligă să mă imaturizez pentru a redefini bucuria de a fi matur. Din altă perspectivă poate că sunt un laș ce nu are încredere de oferit cu seriozitate și mă ascunt sub simplitatea celor demni de drăgălășenie. Băi acuma vreau și io oleacă să gândesc două secunde serios ca un om în toată firea dar nici eu nu mă iau în serios și mă cobor ca be obicei cu capul în norii uimitoarei imaginații.
Continuare... (a doua zi)
Aș fi un sadic dacă pun alte pietre pe greutățile Pământului, de aceea prefer să fiu copilul din mijlocul oamenilor cu sufletul greoi. Voi continua să fiu acel cineva ce în numele Ologiei ca un copil nebun în loc de salut și la revedere refuzând strângerea de mână a noroc ofer o îmbrâțișare ca de la suflet la suflet. Voi fi acel mic ce dă marelui siguranța.

P.S. De unde capeți forța căldurii?

Oameni cu pustiul lângă ei.

În 48 de depărtări de casă.

 Oameni sfinți nu alta domnule te pui cu Dumnezeu? Copii de asceți, nepoți de monahi, cu mic cu mare toți studenții și elevii sunt în vârf de munte să petreacă mai aproape de înălțimile mântuirii. Cu ascultări de mic și mare la egal, petrecem cu oamenii pustiei în plina și minunata natură. Bătrânii ăștia milenari povestesc parcă dintr-o carte a vieții lor care se numeste unanim "Chemat de Dumnezeu" de Adam Cel Nou. File de pateric proaspăt transcrise se citesc pe mândrele fețe de oameni smeriți. Toți purtăm greaua tunică de piele din in brodat a strămoșilor pelerini prin aceste sfinte locuri muncite de truda rugăciunii din inimă. Un om putred pur nu se smintește, cu toate că poartă toate necurățiile de pe pământ în spinarea-i cocoșată, la vederea felului în care acești oameni de dinainte stau în jurul mesii în portul lor ce sună ca ecoul adâncilor prăpăstii din rai. Răspuns întrebărilor ce îți pun viața în cumpănă găsești în vorbele izvorâte din duh care îti bandajează sufletul cu sfaturi care îți pavează drumul plin de gropi. Păcatele cele păcătoase se evaporă ca tămâia înaintea mijlocitorului iscoditor de gânduri. Arborii genealogici se destramă în picături de roua ce cad bufnind a doină loviți brutal de primele raze albe de soare din scurta zi a iernii. Cântecul ce nu încape în plamâni rascolesc în suflet vibrații de trăire ce recrează tradiții vechi, apuse în copii. Aici de te sminteste ochiul tău cu puritate, ușile minții se deschid și cântă în cor cu îngerii de trei ori marire Celui din înălțimea spre care privești la orizont.

P.S. Amin.

Descopăr eul.

Liber și neliniștit, 48-ul.

Am multe de spus și puține de dat spre înțeles. Înspirația îmi este eclipsată de tupeul cu care vreau să spun constant... nimic. Ca un detector de gânduri îmi descopăr înțelesul zvâcnirilor dintre neuroni punându-le într-o lumină invizibilă. Mă delectez cu traducerile unor gesturi subtile ajungând la îndepărtata concluzie că sunt demne de ignor. În dialoguri prezint probleme standard ce se sfârșesc în Do major plictisitor. Pun întrebări surprinzător de ne la locul lor care ridică mult mai multe întrebari ce vor răspunsul care dovedește ipocrizia discursului.  Sunt într-o continuă căutare a gândului pierdut. Vreau să știu de unde am plecat și dacă ajung să mai rămân. Când mi se oferă o a doua șansă trișez barbar pentru a promova conform așteptărilor, având experiența primei șanse și fiind dinainte în gardă cu atenția distributivă activată pentru o eventuală a doua rundă. Îmi plac numerele să le văd simetric sau consecutive pentru că cineva mă iubeste o dată sau la dublu ori am noroc. Dar nu îmi place să le calculez, cercetez, socotesc sau alte chestii ce se fac din numere. Sunt foarte superstițios și reactionez involuntar cânt văd ceva care îmi aduce ghinion, de exemplu: pisica, numărul 13 și galeata goală. Când detectez o superstiție caut imediat contra-superstiția ce îmi activează imediat norocul. La numărul 13 caut un alt numar 13 pentru că negativ plus negativ se transformă în pozitiv. Când văd o pisică o fugăresc până se razgândește să îmi taie calea ori dacă e prea tarziu sau e prea departe sa o întorc din drum ea fiind încapățânată ignorând strigătele mele disperate îmi verific memoria și buzunarele sparte că poate am uitat ceva important și trebuie să mă întorc din drum. Sau pur și simplu nu am chef de ceea ce vreau să fac și pisica mă aprobă. Când văd o găleată goală de apă știu sigur că voi avea probleme cu drumul sau drumul nu e bun sau e plin de gropi. Contra superstitia este o galeată plină care dezactivează ultima atenționare.

P.S. Enumăr cuvinte pentru a nu-mi ieși din mână.

Până când?

Exagerat-estimatul 48.

Obligat să fiu cuminte refuz prezența creației în afara foii de desen. O mie de idei se aștern prin pensulă pe albului incolor al foii. În aceleași forme mâzgâlite de culoare ce vor sa fie ca un laitmotiv o casă, gard, copac și soare. Schițe imaginate ale mării, poteci în munți și văi se sting în predestinatele forme de acasă. Dezamăgit de arta-mi săvârșită iau repetat același foarte bun, să sar din schemă iese scrum. În griul ce arată a mâzgâleală se stinge-un mult visat apus. Surprinsă că am la casă și alee iau tot F.B. semnat, subliniat, învățătoarea. Dar până când nu fac ce-i drept și până când durerea nu-i de plâns? Un fleac sunt ciuruit și zac în lacrimi false ce tânjesc a milă. Alții poate-s educați să vrea mai mult și iau chiar tot ce pot, chiar agresiv ce le-aparțin prin drept educativ. Dar eu vreau doar să venerez tercutul; am voie să-mi doresc un limitat, ce-n lume e lumesc, un zbor în vise fără de pretext. Iar mă cobor strivit de tot ce s-a sfârșit chiar multumit că nu-i prin vis ci pot ce pot și cred că e posibil.
Sunt lăudat a fi mai bun sau înbunătățit mă simt un fir de praf, un eu un pic mai mic. De multe scurte fragede scântei ce ard slipesc și fum nu scot mă sting. Sunt pregătit să fiu o pată deranjantă pe retină ce m-a uimit și s-a retras subit în cochilie. Sunt eu același eu ce a muncit puțin și spornic cât o mie.

P.S. Am terminat m-am plictisit.

Mulțumesc

Domul 48 și username-ul Neagu Valentin aduc mulțumiri Părintelui Serafim Pantea pentru munca depusă în definitivarea identității virtuale a inculpatului de față. Upgradarea dizainului și meniului din blog vă sunt disponibile datorită aceluiași părinte și condeiului cu doua butoane din imediata sa apropiere.

P.S. Corect.