Gândurile zile au trecut, cu fiecare zi a câte unul, ba despre rușine, ba despre ajutor, ba despre adevăr, dar acum, chiar că ajungem la o învătătură de sfărșit a zilei ce oferă gândul, zilei viitoare, toate cu scopul de a antrena un caracter monopersonificat cu tărie de caracter și coloană vertebrală dintr-o bucată.
Zilele trecute am terminat idiotul, de Dostoievski. A doua carte serioasă, pe care o citesc, din cele scrise de el, fără sa îl iau în considerare pe Jucătorul. Idiotul e mult mai condensat în aprofundări naturale, intuitive si filosofice în adâncurile intangibile ale psihologiilor nenaturale: a crimei, a desfrâului, a beției și alte păcate promovate, limitate de câte o cădere nervoasă, și mai apoi justificate cu arcumente semi-creștino-ateo-teologice. Unii, il fac pe autor, sfânt, eu il consider semi-diabolic prin inconștiență. De ce? Pentru că nu e nici creștin autentic care își justifică faptele prin credință nestrămutată, nici ateu pacătos care se complace în starea lui, ci este un dornic de perfectione a păcatelor din care te poți scoate cu refuz al faptelor dar nu al complăcerii în fapte, ca motiv spre un urcuș al perfecțiunii, el vrea perfecțiunea din imperfecțiune.
Ei bine, eu declar, că imperfecțiunea nu este o stare a lipsei perfecțiunii ce se perfecționează prin așteptarea sau țintirea perfecțiunii, ci (aici easte foarte sensibilă diferența dintre ideea lui, cea unanim propagandată și cunoscută, dar ca înțeles fiind enorm diferențiată, intenționat sau involuntar) imperfecțiuna nu este o stare de așteptare sau lipsă a perfecțiunii ci este o perfecțiune cu un ”im” in față ce semnifică imposibilitatea prezenței desăvârșite a perfecțiunii. Adică nu există iubire perfectă cu dedicație desăvârșită. Această idee este fundamental contrară iubirii holiuiene sau hinduse sau cea asteptată și prezentată în Idiotul sau cea care se deduce din dorințele Doamnei (pierdutei pe cale) Bou.Ovari (nu am citit-o dar deja prezic ce poate conține: starea femeii de evoluție și emancipare sentimentală și socială și familială, regândirea poziției ei în societate și alte prostii, Prostii ce la timpul lor erau parțial adevărat-benefice și revoltătoare pentru a avea impactul așteptat), dar ideile s-au cam invechit și trebuie regândite(până și cele de incertitudine a lui Hamlet al lu Shakespeare: adică răspunsul la epica intrebare (după mine) fiind ”care”este: poți fi, doar dacă ai certitudinea că ești și rămâi, negând total varianta de a nu fi, și în același timp poți a nu fi, dar cu totala dedicație spre a nu fi, fără incertitudinea de a mai fi, prin urmare amândouă răspunsurile sunt adevărate, dar niciodată împreună: + cu + egal -, ca în logică; incertitudinea urmată din unirea celor două certitudini unite în incertitudine, ducând la răspunsul, evident, al nulității, nici de a fi, nici de a nu mai fi, adică, dacă rămânea, moartea îl mânca, iar dacă nu rămânea, tot moartea îl mânca, diferența fiind, că, în acest caz greutatea de a rămâne în istorie cădea spre uitare, nu spre memorare, nu ca în primul caz, diferența făcându-o: lupta fidelă pentru a trăi, sau lupta fidelă pentru a-și dedica moartea pentru întărirea dreptății); femeia nu poate fi perfectă și nici sentimentele ei cu care se dedică, dar, pentru a te exprima decent, ai nevoie de o parțialitate și unicitate în imperfecțiune, cu care îți manifești emanciparea, adică, ai dreptul să alegi, dar nu de mai multe ori în același timp fără noimă la nesfârșit toate de o dată, ci o singură dată, fidel și definitiv; asemenea s-ar impune și decenței bărbatului, dacă nu s-ar arunca și el în aceste indecizii feminine numindu-se afemeiat... daca continuă evoluția emancipărilor în halul ăsta femeile nu ar mai avea drept de a alege bărbați și nici bărbați, femei, ci doar o perpetuare a sentimentelor în genul de care aparții, aceasta fiind cel mai logic și perfect deznodământ la această incercitudine ce afectează civilizația ca o ambuscadă.
Să trecem la ideea de la care trebuia să plecăm, ca premiză, spre argumentare: nu există, perfecțiune, pentru că nici un om, nu e capabil de ea. Dacă, i-ar fi disponibilă acestuia, i-ar fi fost posibilă mai întâi o relație de perfecțiune cu creatorul, dar de milenii cei mai recunoscuți de pe acea scară a înaintări spre divin se plâng de cât mai multă imperfecțiune. Prin urmare, dacă cu creatorul nu poți avea o relație perfectă, probabilă doar prin sacrificiu, cum poți aștepta fidelitatea cuiva fără să o sacrifici pentru dorințele proprii, astfel, apărând dramele, din cauza nemulțumirii, cu parțialitatea(și iar ajungem la individ, contra persoanei individuale sau dependența individuală de sentimentele individual-personale a celor gravitant-înconjurători), orice lucru parțial, pâna și ieșirea din mamă, creează o imperfecțiune de contopire sentimentală, diferită decea promovată prin grotesc(citadelico-urbano-civilizator), că alt mod de contopire nu poate fi palpabil realizat. Dar, de ce, unicitatea, sacrificiul și puritatea sunt cele mai fidele descrieri ale perfecțiunii vă las să vă dați seama voi.
P.S. Dacă ai iubit un pic, să nu crezi ca nu ai iubit deloc, pentru că iubirea este indefinibilă datorită imperfectiunilor, dacă era perfectă era definibilă conform urmărilor unui proces logic. Daca crezi că nu ai iubit de loc, când erai doar puțin îndragăstit (nu total din cauza compromiselor nesacrificate) era doar orbirea cu așteptarea ei, și neîndeplinirea iubirii perfecte. Inexistente din cauza incertitudinii ce stă, ca bază la structură, de aceea, orice lucru perfect, e susținut de afirmații doar concrete, vizibile cu filtrul incertitudinii, adică, cu cât mai mult, cu câte puțin imperfectă, o mică perfecțiune este, cu atât mai frumoasă devine. (=patima)(contra simplitații unice nestructurate a unei mici perfecțiuni cu indisponibilitate spre argumentare=imperfectă prin nedefinire)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu